Sala de aşteptare la medicul de familie. Un bătrân cu un deget bandajat era vizibil nerăbdător să intre la consult. I-a spus asistentei că în cazul lui este vorba de o urgență, întrucât peste o jumătate de oră avea o întâlnire importantă. Medicul era ocupat cu un alt pacient, aşa că asistenta l-a invitat pe bătrân în antecameră să vadă ce are la deget. Era o mică zgârietură. În timp ce-l dezinfecta şi îl pansa, bărbatul şi-a cerut scuze pentru insistență şi i-a mărturisit asistentei că trebuia neapărat să ajungă la Casa de Bătrâni unde la ora 9 avea întâlnire cu soția lui la micul dejun. De 7 ani, de când femeia era bolnavă de Alzheimer, el nu lipsise niciodată de la întâlnire.
Asistenta i-a spus: „Vă înțeleg atunci graba, trebuie să fie tare bucuroasă soția dumneavoastră că îi acordați atâta atenție.” Bătrânul, cu o urmă de tristețe în ochi:
„Nu ştiu ce este în sufletul ei, oricum, de 5 ani nu-şi mai aduce aminte cine sunt.”
Asistenta s-a oprit din pansat şi l-a întrebat consternată: „Şi dumneavoastră mergeți zilnic s-o vedeți, chiar dacă nu vă cunoaşte?”.
Bătrânul i-a răspuns senin:”Ea nu mai ştie cine sunt, dar eu ştiu bine cine e ea!”
Bărbatul a plecat grăbit la întâlnire, iar tânăra asistentă a rămas mult timp cu imaginea ochilor acelui bătrân care străluceau într-un mod neobişnuit atunci când vorbea despre soția lui. Şi a înțeles că dragostea adevarată înseamnă să poți să dăruieşti… fără să aştepți răspuns pe măsură.
Mihaela Trifan, text adaptat din doxologia.ro
