Într-o dimineață de toamnă târzie, Ion se trezi nădușit. O stare de agitație îl chinuise toată noaptea și-i dădea goluri în stomacul măcinat de mâncăruri greu dige-rabile. Asta îl enerva cel mai mult, nu putea să accepte că el, ditamai directorul de instituție, ajuns în fruntea ei după atâtea și atâtea sacrificii materiale și plecăciuni care acum i se păreau scabroase, dar în fața câruia se ploconeau acum angajații și contribuabilii deopotrivă, să pară un om normal, ca toți ăilalți, ros de aceleași boli ale vârstei. Scuipă incă o bucată din proteza dentară de proastă calitate și privi pe fe-reastră. Mașina de serviciu îl aștepta în fața vilei, decorată de afișe cu figura lui zâmbitoare. Asta nu-l înveseli și nu răspunse la salutul mieros al șoferului.
La intrarea in sediu fu întâmpinat de jandarm cu același salut. Nici acum nu răspunse, salutul nu fusese spus destul de tare încât să atragă privirile admirative ale oamenilor care așteptau la ghișee. „O să-l sun pe șeful lui să-l schimbe cu altul, cu plămâni mai buni și gură mai mare”, gândi. Secretara îl enervă și ea, chiar fără să deschidă gura. Îi pusese cafeaua într-o ceașcă albastră. Aduțu, omul lui, bătu la ușă cu grijă și intră fără să primescă acceptul. Åžtia că nu o să-l primescă niciodată, șeful lui era prea obosit ca să mai deschidă gura pentru nimicuri.
– Să ne trăiți, șefu!…și scor cât mai mare, așa ca să moară dușmanii….
Privirea șefului era insă departe, iar Aduțu, conștient de limitele lui, nu se obosi să mai inventeze și alte laude deșarte.
– Oamenii așteaptă în sala de ședințe, indrăzni să zică totuși după ceva vreme, oarecum speriat că tot pe el o să-l înjure oamenii înțepeniți pe scaunele incomode. De, dacă pe șef nu poți să-l injuri in față, pe cine mai poți să te răzbuni?
– S-aștepte!, veni răspunsul și Aduțu inghiți în sec ca o broască care a ratat musca.
Salută abia mișcându-și buzele și se așeză pe scaunul de la prezidiu. Fețele angajaților săi păreau triste ca și zilele lui. Nu, nu erau triste, era doar o mască proastă a fricii care îi stăpânea pe fiecare, frica de el, șeful. Aduțu citea rapoartele de muncă ale zilei precedente, atâtea afișe lipite pe magazinele a, b, c, d,…, atâtea amenzi pentru f și g, niște netrebnici care au descoperit că au personalitate și au refuzat nemotivat mândria de a afișa pe imobile chipul su-blim al șefului, atâtea voturi estimate in funcție de parametrii x și y…
Ion asculta tăcut și gânditor. Era convins că angajații săi făceau totul, chiar abuzând uneori, ca el să căștige alegerile in colegiul desemnat de partid. Da, partidul îl desemnase pe el să candideze la alegeri și-i dăduseră cel mai greu colegiu, pe măsura lui și a instituției pe care o conducea. Nu vruse asta, dar refuzul adresat unui șef de partid atrage sancțiuni aiurea, chiar pierderea funcției actuale, date tot de partid. Pe de altă parte, de unde alți oameni?!
Oricum, dacă nu era el și instituția, nu știu ce șanse aveau….mai niciuna. Iată de ce avea nevoie de angajații lui, de munca lor, de abuzurile lor… Åži le făceau!
Asta îl punea însă și pe gânduri. De unde atâta și atâta devotament la oamenii âștia? Nu era un șef bun și înțelegător, nu iertase pe nimeni, nu respectase pe nimeni și, totuși…
Părăsi sala fără să salute, absorbit de un nou gând Dacă îl mințeau? Dacă toate raportele alea erau false, mincinoase și… o să piardă alegerile?! O să-l dea afară și din partid și din funcția de director !… Se opri și-l prinse de guler pe Aduțu:
– Dă-mi un argument valabil ca să înțeleg că angajații mă ajută să câștig alegerile!, ceru el. Altfel o să fii și tu dat afară!…
Aduțu privi speriat fața crispată de ură a șefului. Abia acum regreta că nu e deștept și că e lipsit chiar și de sclipirile mărunte ale clovnului. Așa că spuse adevărul, ceea ce auzise de la fiecare angajat, in față sau pe la colțuri:
– Numai așa pot scăpa de tine, șefu !…