andrei.manea

Trenul se urni cu greutate. Gheorghe, postat lângă geam, transpira ușor, de căldură și emoție. Pleca la București. Cu Ion. Încă de cu seară, Ion venise la el, la poartă, și-i propusese să-l însoțească la capitală. Partidul lui Ion își lansa candidații la locale și-i convocase pe susținătorii din toată țara să umple sala.

Zorii se arătară cu greutate. În calitatea lui de șef de partid și candidat la primărie, Călin găsi de cuviință că trebuie să dea un exemplu de punctualitate, măcar acum, pe ultima sută. Ajunse primul la sediul partidului. Ideea asta îl costă o jumătate de oră de stat pe scări.

O dimineață mai proastă ca asta nu mai avusese Ion de câțiva ani buni. Ca tacâmul să fie complet, șoferul nu venise să-l ducă la birou. Dăduse telefon, dar acesta nu răspunsese. Sunase secretara. În cele din urmă, aceasta îl anunță că nu reușește să dea de el.

Seara se lăsase demult, dar niciunul dintre membrii comisiei nu părea deranjat. Deși abia mai deslușeau hârtiile proiectelor împrăștiate pe birouri, nu cerea nimeni să se aprindă lumina. Se certaseră la cuțite...

Gheorghe veni la primărie cu noaptea în cap. Nu era nimeni pe acolo, așa că fu nevoit să aștepte pe scări venirea funcționarilor la serviciu. Apoi trebui să mai aștepte câteva ore. El voia să vorbească neapărat cu primarul.

Biroul lui Ion era lung ca o zi de post. Gheorghe păși pe covorul gros acceptând plăcuta scufundare între firele groase de lână. Singurul lui regret era că nu se poate afunda cu totul. După atâția ani, de cînd îl avea șef pe Ion...