Emoțiile sunt fragile... se pot rătăci dintr-o clipă în alta fără ca măcar să le simți lipsa. Un chip, o melodie uitată, un film bun, o carte pe care nu te-ai îndurat să o lași din mână, o întâmplare hazlie sunt lucruri care altădată ți-au deschis apetitul pentru o nouă zi.  De aceea, amintirile sunt cele mai frumoase suveniruri ale timpului...  fără să știi foarte clar ce a fost trecut, ce este prezent sau până unde îndrăznește viitorul să viseze.

Cu multe secole în urmă codrul era frate cu românul și îi oferea adăpost în vremurile grele. Acum sângele s-a prefăcut în apă, iar românul nu mai are nici mamă, nici tată. Transformarea e vizibilă. Jaful din pădurile țării, gunoaiele lăsate în urmă după un picnic prelungit, tulburarea liniștii pădurii cu mulți decibeli de manele și multe alte fapte din aceeași categorie. Zilele trecute o altă imagine surprinsă pe multe străzi din urbea noastră ne confirma afirmația de mai sus.

Cînd am urcat pentru prima oară în Piatra Craiului, împreună cu bunul meu prieten Marian Oancea, sedus de imprudentul simț al aventurii, deasupra chilimului de pădure, am exclamat la fel ca celebrul "arhitect de peisaj"  din secolul al XVIII-lea din Anglia, "locul acesta e plin de posibilități". Strălucirea paietelor din jnepenișuri ca un depozit selgeucid din smarald, era de-a dreptul fascinantă ...

Pe la începutul anilor nouăzeci, la propunerea unor prieteni din Bistrița, într-o toamnă lungă (era în octombrie) și încă frumoasă în munți, urcam în Făgăraș cu o frenezie a vârstei de care îmi face plăcere să-mi aduc aminte. Am făcut creasta principală de la est spre vest, ne-am bucurat de soarele calm, cărările erau pustii, cabanele goale, iar stânele părăsite. Între șaua Capra și lacul Călțun există un vârf mai puțin spectaculos, înierbat, care se numește Lăița.

Reorganizarea administrativ-teritorială a României, o temă atât de importantă pentru fiecare cetățean, este deturnată chiar de cel care a lansat-o, respectiv președintele țării, Traian Băsescu. În ultimele zile, acesta nu a mai vorbit deloc despre acest subiect. Åži atunci cum să nu ne gândim că intenția sa de reorganizare administrativ-teritorială a țării nu a fost una serioasă?

Instituția, denumită la începuturi, Spitalul Județean și Comunal, s-a înființat în anul 1862 cu cinci paturi, fiind a treia unitate de acest gen din orașul Focșani, după Spitalul Profetul Samoil înființat în anul 1838 și aparținând Epitropiei Generale a bisericii Sf.Spiridon din Iași și  Spitalul Evreiesc, întreținut de comunitatea israelită și inaugurat  în anul 1871.