Este vară și uneori îmi place să mă las în voia naturii vegetale. Așa încât, mi se pare potrivit să redau un text simplu și frumos primit de la Teodora, cu ceva timp în urmă.
 

Există în Memoria vegetală scrisă de Umberto Eco, următoarea afirmație: "Dacă experiența cărții vă intimidează încă, puteți începe fără teamă să citiți cărți la toaletă. Veți descoperi că și voi aveți un suflet." Aș atribui această ironie subtilă, mai dgrabă, celor care publică texte de literatură on line, în format electronic, ascunzându-și în acest fel fața, experiența și forța bibliografică. Orice s-ar spune, chiar și cu argumente care să susțină povestirea electronică, literatura scrisă pe suport vegetal rămâne să susțină fiziologia delicată a artei, inspirația hieroglifică a metaforei, păstrarea simbolurilor.

De când erai foarte mic, ai primit un dar prețios de la părinții tăi: un nume. Å¢i-ai făcut debutul în lume cu o convingere: că te cheamă X sau Y. Unii mai norocoși au primit de timpuriu o poreclă, îmbogățindu-și cunoștințele despre ei înșiși. La orele de limbi străine, prima frază învățată după "Salut!" este "Cum te cheamă?"  asta pentru că a avea un nume e profund uman. Până aici, ai putea zice că îți amintesc lucruri evidente, dar...

Doamna Frida Hassler se plimba neliniștită prin biroul micului ei hotel de pe Stresemann-Ufer din Mainz, cu vedere spre Rin și îi aștepta pe cei doi inspectori de la comisariatul fiscal care își anunțaseră vizita prin telefon. Din când în când dădea perdele grele din catifea la o parte și privea înspre golful Strosser în care erau adăpostite amabarcațiunile vopsite în culori stridente. Afară era vară și ulmul uriaș din dreptul pontonului strălucea în lumina soarelui. Doamna Hassler trecuse de șaizeci de ani și moștenise afacearea, în mod cu totul neașteptat, de la soțul ei care murise într-un accident de mașină.

Pescuitul rămâne, totuși, o poveste frumoasă de vară. Fizionomia pescarului îl pune pe acesta în mijlocul aventurii. Pescarul are un temperament mirabil care camuflează plictiseala, este plin de vitalitate, grandilocvent, gata să exacerbeze în chip simpatic realitatea, este legat de fantasmele aventurii lui, are o naturalețe fizică în stare să te cucerească, singurătatea și izolarea îi dau însușiri misterioase după care suspină firile delicate. Pescarul îți poate jura că are capacitatea să asculte peștii în apă (...)

Nu mai pot fi numiți copii, dar parcă nici nu pot fi asimilați așa rapid în rândul adulților. Deci, starea de tranziție îi caracterizează total. Adolescenții, persoane ezitante, nehotărâte, nu foarte stabile, dar animați de ambiția autodescoperirii, se bucură de cel mai de seamă drept al lor: acela de a fi ei înșiși. Descotorosiți de tutela părintească, lipsiți de influența vreunui șef, ei au libertatea de a se explora și de a se aventura pe cont propriu în călătoria ce le va marca viețile: drumul către maturitate.

O dimineață de vară în orașul Focșani. Într-un magazin din cartierul de sud, acolo unde blocurile de locuințe ies în câmp, o fetiță cumpără un ou. A așteptat să-i vină rândul la casă. În timp ce plătea, cu un cinism surâzător, vânzătoarea o întreabă ce ar putea face cu un singur ou. Îl duc la fratele meu, acasă, avea să vină, sfios, răspunsul. Scena aceasta pare să fie o nouă experiență a sufletului.

Publicistica, astăzi, seamănă leit cu televiziunile comerciale. Criticii, solemni, intangibili, vanitoși, distanți, spectaculoși, aroganți, mesianici, gata în orice moment să condamne suavitățile, hărțuiesc și legiferează literatura în numele unei datorii intelectuale scrupuloase. Aprecierile pe care le fac sfârșesc într-o lume a lor, într-un interior la care nu ai acces, un ansamblu impenetrabil format din anvergura intelectuală, temeritatea spirituală (în prelungirea cantității intelectuale) și, nu în ultimul rând, arhitectura vieții personale, sociale, ale criticului.

Fiind literă de lege, impusă de Biblie și educație, adevărul acesta primordial nu poate fi contestat. Așadar, cuvântul e începutul, iar omul e dator să îl slăvească. Luându-și în serios rolul, adolescentele s-au gândit să îl transforme în mod de viață, mai mult decât atât, în artă. Așa s-a dezvoltat o rețea complicată a cuvintelor volante, cuvinte ce zboară, purtând în ele predicția dezastrelor mondene și a știrilor cumplite, pe care le asculți cu răsuflarea tăiată.

Există un vers uluitor scris de poeta Marcela Blaga care interoghează cu asprime conștiința: "domnule dacă sunt vie/ pot să știu/ de ce am înviat..." Acesta poate fi un rechizitoriu la adresa imposturii. De aceea mi se pare firesc, chiar și pentru acest vers, să amintesc de Marcela Blaga (n.23.04.1955, Focșani, Vrancea). Este firavă, timidă, aproape oarbă, marcată de o sănătate precară pe care a trebuit să o îndure toată viața.