La ora 6:10, când alarma telefonului mobil sparge tăcerea, făcând să freamete casa cufundată în somn, mă năpustesc asupra micuțului deșteptător, dezactivându-l. Acest prim salt, o bruscă alunecare de la somn la luciditate, declanșează rutina, făcându-mă la un moment dat să mă întreb: "De ce accept asta? De ce toți adolescenții se îndreaptă teleghidați spre școală preț de 5 zile din 7?"(...)

Înainte de 1989, bunică’miu scuipa ecranul televizorului alb-negru, sătul de Ceaușescu.  Astăzi, dacă ar trăi, sigur ar repeta gestul și, probabil, ar zice că era mai bine ’înainte’.          

De câte ori pe zi se întâmplă să ne uităm în oglindă și să decidem, inițial cu amuzament, să jucăm un alt rol decât cel impus de propria personalitate? Să râdem cu gura până la urechi, făcând să răsară în ochi acea luminiță a spi-ritului jucăuș, pentru ca mai apoi, să schimbăm foaia cu o repeziciune de actor profesionist?

Sfârșitul lui septembrie, cu întreaga poezie decadentă a toamnei, cu parfumul de abia perceptibil al vântului, al frunzei stinse trezește în inima liceenilor fel și fel de gânduri, însă cu siguranță nu din acelea artistice. Ce melancolie? Ce doruri? De unde atâta aplecare spre siropos și infantil? Zvăpăiați, puși pe șotii, dar în același timp ezitanți, adolescenții privesc spre viitor cu îngrijorare...

Într-un eseu superb care circulă pe internet la pagina Scriitori vrânceni contemporani, "Semnificația metafizică a florii în creația eminesciană", autorul acestuia, profesorul Florinel Agafiței, face următoarea afirmație: "La Eminescu metafora cea mai clară, care exprimă lumea relativă ca simbol al Absolutului, este floarea..." (...)

Să ne lămurim, atunci când invocăm (cu candoare) iluziile noastre în legătură cu așteptările literare, ne referim la o serie de scriitori care, prin valoarea lor, nu ne-ar înșela niciodată extazul spiritual și beatitudinea intelectuală. În limitele unei logici sumare bazată pe înțelegere, dorim să evităm fanatismele de tot felul, meschinăriile de grup, neînțelegerile cauzate de apariția unor suspiciuni, marile constrângeri ale mediocrității.

Å¢i s-a întâmplat vreodată să ajungi acasă, după o zi de școală extenuantă, să mănânci în silă, să faci o baie fierbinte și apoi... să nu ai nimic interesant de făcut? Complet blazat, cu un program absurd, ai rămâne cu siguranță descumpănit, negăsind ceva plăcut care să îți învioreze ziua. Ei bine, pentru astfel de zile negre, există soluții albe: teatrul radiofonic sau, mai franc spus, teatru la un click distanță.

Orașul, ca-ntr-un asediu, este înconjurat de supermarket-uri și depozite. Aproape orice stradă care iese din târg dă într-un depozit. Se vinde și se cumpără orice, în fiecare zi, în aglomerție. Mașini, oameni și calabalâcul nesfârșit al mărfurilor în serie. Caruselul transferului de bani ignoră timpul natural, fraged al omului. Comerțul dă substanțialitate și grandoare capitalismului.

În ziua de 08.09.2009, la malul mării, la Mangalia, unde în fiecare an își căuta îndepărtatele reverii ale tinereții, poetul Ion Panait murea ca un albatros în brațele protectoare ale doamnei Zizi, în complicitate cu tragicul lui destin. Puțini știu că într-o perioadă în care viața lui Ion Panait era supusă la încercări grele, (...) doamna Zizi a fost îngerul lui salvator.

Cu toate că a venit septembrie și odată cu ea, timpul să îmi iau rămas bun de la multe libertăți savuroase de care mă bucuram în vacanță, simplul gând că încep un nou an de liceu mă intrigă, mă provoacă, pe alocuri mă îngrijorează, dar de asemenea îmi amintește că mă apropii de apogeul asi-milărilor mele umane, acum fiind perioada în care îmi gă-sesc adevăratele culori ale personalității mele.