Pentru că a fost Sfântul Valentin, am avut ocazia să ne bucurăm de părerile tuturor și pe acest subiect, expuse, ca de obicei, cât mai tocit și banal cu putință.

Pe băiețel l-am născut la Spitalul Județean. Regret decizia. M-am gândit să fiu aici, în oraș, să poată veni fetița să ne vadă. Am sfârșit prin a sta despărțită de ea aproape două săptămâni.

Monotonia e ceva trist și totuși nu simți când devii monoton. Din cauza asta, mulți cădem în monotonie pentru că nu ne dăm seama și asta e chiar mai trist.

Fetița mea s-a născut la Spitalul Universitar din București. A venit pe lume cu câteva semne din naștere, dintre care unul mare cât o nucă, proeminent și vinețiu, pe o fesă.

Aceste două luni sunt o perioadă unitară pentru că de-a lungul fiecărui an trecem cam prin aceleași sentimente și stări de spirit.

Am avut de-a face de foarte multe ori, de prea multe ori, cu medicii, cu spitalele, în calitate de mamă. Fetița a fost operată când avea doar patru luni, la un spital din București, din cauza unui semn din naștere.

Nu contează cine este persoana aceea, cât contează ceea ce face. Din punctul acesta, lucrurile se complică, pentru că un om poate să fie enervant din foarte multe perspective.

Într-o zi cu soare, așteptam în antecamera unei doctorițe. Alături de mine și fetița mea, o mamă cu doi băieței. Plictisiți de atâta așteptare, băieții s-au apucat să bată în geamul ușii de la intrare, să alerge și să râdă.

Åžtiu că pare la prima vedere o idee stupidă să argumentez de ce îmi plac vacanțele. Contrar aparențelor, nu tuturor le plac cu toate că oricine se entuziasmează la început de vacanță.

Ieri, fetița mea mi-a spus: "Toată lumea lâde de mine...". Nu-i adevărat, i-am zis. De ce spui asta? "Toți copiii au lâs, mama, dal eu n-am lâs... că am făcut pipi pe chiloței la glădiniță"...