Teatrul e ceva foarte tare, pe bune. Spre deosebire de concepția generală, nu e deloc ca filmele, serialele deși ambele se folosesc de actori ca să spună o poveste.
Sunt fetele care au vrut mereu să fie populare. Când erau mici și se jucau cu alte fetițe, păpușii lor i se întâmplă toată acțiunea, iar celorlalte păpuși le rămânea numai să meargă la cumpărături și să gătească.
Personal văd jocurile video ca pe un fel de romane ale viitorului fiindcă au un fir al acțiunii, un sfârșit întotdeauna neschimbat și uneori ambele sunt împărțite pe capitole.
Acum că e vacanță și pot privi din exterior tot ceea ce ține de școală, mi-am dat seama că lucrurile astea nu sunt ceva unitar, ci mai degrabă arată ca o telecomandă.
Cred că la 18 ani, oricât de greu ți s-ar părea c-o duci, indiferent dacă taică-tu e bețiv și-și bate familia, indiferent dacă nu ai bani să-ți cumperi ce-ți dorești sau să pleci unde vrei.
Concediul de la Bran se înscrie în acea clasică poveste care începe cu "frumoasă țară, păcat că...". Probabil că dacă n-ar fi castelul, zona aceea ar intra într-un anonimat pe care l-ar merita cu vârf și îndesat.
Într-o carte de convorbiri, scriitorul argentinian Jorge Luis Borges spunea, gândindu-se la sine: "Cred că unui poet toate lucrurile îi sînt date pentru a fi transformate în poezie.