andrei.manea

Într-un dialog pe care profesorul Adrian Botez îl are cu Aurel Pop (în Luceafărul românesc, revistă on-line de literatură și cultură), acesta are următoarea afirmație: "...în umilința (și trufia mea secretă...) știu că nu eu voi fi citit, peste decenii, ci cărțile, ideile, versurile mele... rămase fără vreun nume...atașat...Åži e bine, e teribil de bine, e însuși Binele, în stare pură ! Nu, nu trebuia deloc să poarte un nume, cum zicea Sorescu..."

Tudor Z. a cunoscut-o pe Maria la ștanțe, în zona industrială a orașului. Era în anul 1985. Ceea ce nu avea să uite niciodată a fost clipa aceea când femeia s-a aplecat și prin despicătura halatului, Tudor i-a văzut pielea albă și tânără de pe pulpe. Aceea a fost flacăra iubirii care nu avea să se stingă niciodată în mintea lui. Lucra la un strung. El era inginer și trecea prin secție. După câteva zile de frământări a invitat-o în oraș.

Asistăm neputincioși la un proces lent de degradare a limbii. Datorită consumului și confortului omenirea capătă o stare de fadoare, se uniformizează, își pierde elanul și simțurile naturale ale existenței. În această ipostază limba devine un banal vehicol de comunicare, cuvintele se golesc de conținutul lor miraculos și devin simple unelte ajutătoare. Ei bine, în aceste condiții, alături de literatură, teologia rămâne o disciplină care dezvoltă limba.

În anul 2009 apărea o carte minunată, Åžapte ani spre un Tibet (Ed.Zedax, Focșani), scrisă cu farmec și nostalgie de Mariana Vicky Vârtosu. Cartea la care facem referire, scrisă uneori cu un sentimentalism exagerat întreținut de reverberația amintirilor, cuprinde de fapt jurnalul cenaclului literar Duiliu Zamfirescu din Focșani (condus de scriitorul Gheorghe Neagu) din perioada de timp 2001 - 2009.

Cînd am urcat pentru prima oară în Piatra Craiului, împreună cu bunul meu prieten Marian Oancea, sedus de imprudentul simț al aventurii, deasupra chilimului de pădure, am exclamat la fel ca celebrul "arhitect de peisaj"  din secolul al XVIII-lea din Anglia, "locul acesta e plin de posibilități". Strălucirea paietelor din jnepenișuri ca un depozit selgeucid din smarald, era de-a dreptul fascinantă ...

Pe la începutul anilor nouăzeci, la propunerea unor prieteni din Bistrița, într-o toamnă lungă (era în octombrie) și încă frumoasă în munți, urcam în Făgăraș cu o frenezie a vârstei de care îmi face plăcere să-mi aduc aminte. Am făcut creasta principală de la est spre vest, ne-am bucurat de soarele calm, cărările erau pustii, cabanele goale, iar stânele părăsite. Între șaua Capra și lacul Călțun există un vârf mai puțin spectaculos, înierbat, care se numește Lăița.