andrei.manea

O dimineață de vară în orașul Focșani. Într-un magazin din cartierul de sud, acolo unde blocurile de locuințe ies în câmp, o fetiță cumpără un ou. A așteptat să-i vină rândul la casă. În timp ce plătea, cu un cinism surâzător, vânzătoarea o întreabă ce ar putea face cu un singur ou. Îl duc la fratele meu, acasă, avea să vină, sfios, răspunsul. Scena aceasta pare să fie o nouă experiență a sufletului.

Publicistica, astăzi, seamănă leit cu televiziunile comerciale. Criticii, solemni, intangibili, vanitoși, distanți, spectaculoși, aroganți, mesianici, gata în orice moment să condamne suavitățile, hărțuiesc și legiferează literatura în numele unei datorii intelectuale scrupuloase. Aprecierile pe care le fac sfârșesc într-o lume a lor, într-un interior la care nu ai acces, un ansamblu impenetrabil format din anvergura intelectuală, temeritatea spirituală (în prelungirea cantității intelectuale) și, nu în ultimul rând, arhitectura vieții personale, sociale, ale criticului.

Există un vers uluitor scris de poeta Marcela Blaga care interoghează cu asprime conștiința: "domnule dacă sunt vie/ pot să știu/ de ce am înviat..." Acesta poate fi un rechizitoriu la adresa imposturii. De aceea mi se pare firesc, chiar și pentru acest vers, să amintesc de Marcela Blaga (n.23.04.1955, Focșani, Vrancea). Este firavă, timidă, aproape oarbă, marcată de o sănătate precară pe care a trebuit să o îndure toată viața.

Puțini știu de existența minunatului poet Constantin Åžtefănescu (n.27.05.1954, Petrești, Vrancea). Trăiește în Focșani și, cu discreție maximă, evită revistele și confreriile literare. Publică rar în dauna propriului talent și a cititorilor de poezie. Astfel, a publicat volumele Sufrageria orei șaisprezece și Aproximații.

Mâinile unsuroase ale doctorului au coborât pe abdomen ei alb, apoi, cu mișcări încete de parcă erau făcute din plăcere, s-au lăsat între încheieturile picioarelor. Femeia  și-a dat capul într-o parte și a simțit lichidul fierbinte al lacri-milor scurgându-i-se prin colțurile ochilor, prin adânciturile obrajilor, pe urmă atingându-i buzele cu sărătura lui, umezindu-i ușor bărbia și pânza albă peste care stătea lungită.

Într-o stare de rememorare a tuturor posibilităților unei tinereți coerente, m-am găsit amintindu-mi o secvență din țară care nu mi-a dat pace multă vreme. Nu pentru că m-ar fi marcat într-un sens dramatic, ci pentru că unele momente se petrec în chip atât de frumos, translucid și calm, încât inima nu poate cuprinde toată acea frumusețe covârșitoare și pare să se frângă pentru o clipă.
Este ca și cum timpul ar sta în loc...