andrei.manea

În prima zi mariană din anul 2011, la Vatican, Ioan Paul al II-lea a fost beatificat. A fost o ceremonie impresionantă, asemeni unui imn cristologic murmurat de întreaga omenire. N-am să uit niciodată imaginea aceea de la înmormântarea sfântului părinte când, pe lada din lemn în care era trupul inert, vântul răsfoia filele evangheliei care fusese așezată pe capac în mod simbolic.

De câte ori se întorcea în România, de obicei în vacanța scurtă de vară, avea mașina plină de lucruri, îngrămădite în portbagaj ori pe pernele din spate, obiecte mărunte, haine, încălțăminte, dulciuri, cadouri adunate cu migală, cu mult timp înainte pentru cei care îl așteptau acasă. După ce trecea granița memoria lui devenea necruțătoare și, în zgomotul monoton al motorului, se lăsa sedus de acea melancolie juvenilă proprie comunismului din estul Europei.

Zilele trecute am făcut o călătorie de două zile la Mănăstirea Sihăstria. Așa cum fac de fiecare dată când ajung în acel loc, am urcat în micul cimitir străjuit de brazi și am stat în fața mormântului în care își doarme somnul de veci Ilie Cleopa. Era aproape seară și păsările cântau încă. Apunea soarele. Un călugăr umbla ușor printre cruci, schimba lumânările arse, aduna florile ofilite, turna untdelemn în candele.

   Într-o călătorie prin Moldova de sus, într-o vară fierbinte, am văzut o fată care semăna cu Euridice scăldându-se în lacul de la Ipotești. Se bălăcea printre trestii cât era ziua de lungă, cu acea poftă imprudentă a sălbăticei, în pielea goală, de parcă era o împărăteasă a locurilor. Zilele erau lungi, iar natura vegetală nu-și mai încăpea în lujeri de atîta prospețime.
           

   În literatura teologică săptămâna patimilor cuprinde momente dramatice din viața lui Isus pe pământ, pline de frumusețe poetică și imnografică, convertite în adevărate parabole care pun în valoare adevărul. Din istoria sfântă a mântuirii am ales câteva secvențe capabile să ne țină cu sufletul la gură, pe care, fiecare generație, la rândul ei, le trăiește cu emoție în aceste zile.

O continuare a subiectului tău despre dor ar fi cât se poate de potrivită și cum aș putea să ilustrez mai bine acest subiect decât amintindu-mi de bunica mea pe linie maternă, Măxineanu Vasilca, pe care, noi, copiii, chiar și după ce am devenit adulți, o numeam mama mare. În mica ei grădină de la Lămotești, care dădea spre câmpuri, era atâta vegetație crescută în neorânduială încât, și astăzi, la mulți ani după moartea ei, cred că mișcarea aceea universală a plantelor imita efervescența nestăvilită a creației.