andrei.manea

Deși se trezise cu noaptea în cap, Gheorghe nu putu să iasă din apartament și să răspundă astfel convocării lui Ion. Ca un făcut, tocmai în dimineața aia, se găsise și Vasile, administratorul blocului, să bată din ușă în ușă și să ceară locatarilor plata dărilor. Gheorghe era mai mult decât cufundat in datorii, așa că perspectiva deschiderii ușii părea la fel de îndepărtată ca și șansa să ajungă la sediul partidului.

Trezindu-se cu harta în față, Ion vărsă ceașca cu cafea. Lichidul fierbinte se prelinse pe birou și se scurse rapid peste pantalonii deschiși la culoare. Dar durerea, ca și supărarea că un costum de câteva sute de dolari fusese compromis, fură ignorate de imaginea pe care o avea acum în față, aproape de neconceput pentru un consilier de mare demnitar al partidului aflat la putere. Împături cu grijă harta și ieși valvârtej din birou.

Aflând că Gheorghe a fost plecat două zile la oraș ca să participe la demonstrații, Ion, primar de comună, simți că-i fuge pământul de sub picioare. La el în comună așa ceva era de neconceput. Garantase șefilor de partid că nimeni nu crâcnește în comună cât e el primar. Inițiative ca ale lui     Gheorghe, fost salariat al primăriei, disponibilizat pentru că punea întrebări incomode, trebuiau oprite din fașă. Așa că îl trimise pe Vasile, agentul șef, să-l aducă la sediul primăriei.

Seara, la culcare, Gheorghe îi spune băiețelului său următoarea poveste:
- Demult, tare demult, o țară al cărei nume nu-mi vine acum în minte, fu lovită de o tragedie fără precedent: apa nu mai era potabilă. Fenomenul era rezultatul poluării excesive a pânzei freatice - pe de o parte, dar și a conductelor învechite și ruginite care transportau apa până la robinetele din gospodării - pe de altă parte.

Când Gheorghe reveni acasă, după o săptămână petrecută la țară, avu un șoc: geamurile apartamentului pe care îl deținea la parterul unui bloc erau acoperite de un banner uriaș pe care scria, cu litere mari, albe, pe fond albastru "LA ION. SPITAL DE URGENŢĂ". O mulțime de oameni formau o coadă care ieșea din scară și dădea ocol blocului.

Într-o dimineață de toamnă târzie, Ion se trezi nădușit. O stare de agitație îl chinuise toată noaptea și-i dădea goluri în stomacul măcinat de mâncăruri greu dige-rabile. Asta îl enerva cel mai mult, nu putea să accepte că el, ditamai directorul de instituție, ajuns în fruntea ei după atâtea și atâtea sacrificii materiale și plecăciuni care acum i se păreau scabroase, dar în fața câruia se ploconeau acum angajații și contribuabilii deopotrivă, să pară un om normal, ca toți ăilalți, ros de aceleași boli ale vârstei.