Timp de mai multe zile, mai mulți colegi de redacție, dar și cunoscuți m-au întrebat când voi scrie interviul cu Lenormanda Florențiu. În curând, în curând… Și m-am apucat de scris! Numai că în timp ce tastam la calculator, mi-am dat seama că este greu să scrii despre un coleg de breaslă…
Ei bine, cine nu o cunoaște pe Leno? Îmi permit să-i spun așa pentru că ne cunoaștem de vreo 20 de ani. Ea angajată de televiziune, eu de radio și mai apoi de ziar. Nu credea că va ajunge în situația ca cineva să îi ia interviu chiar ei, dar iată că imposibilul a devenit posibil. „Ce să-ți spun eu, dragă, ție?”, mi-a spus când am vorbit la telefon pentru a stabili unde, cum și mai ales de ce să stăm de vorbă. Ohoo… multe, i-am răspuns. La câte interviuri a luat femeia aceasta, unor mari personalități ale României, cu siguranță are multe de spus! Și chiar are!
În primul rând Lenormanda Florențiu nu are vârstă și chiar îi stă bine așa cum e! I-am și spus că este mai tânără decât mine, din toate punctele de vedere!
S-a născut într-o familie de intelectuali și a ajuns, la rându-i, un intelectual. Despre străbunica sa, Veturia Florențiu, îmi spune că a fost scriitoare, născută la 1847, scriitoare care a fost inclusă în volumul „Femei Celebre” a lui I. Remer Anselme. Bunicul său, Marin Florențiu, a fost profesor și director al Școlii Domnești de la Mintuleasa, București. „A fost pomenit de Iorga în «O viață de om». A fost scriitor și autor de manuale”, îmi spune Lenormarda și simt că îi face plăcere să-mi povestească despre rudele sale îndepărtate. Apoi îmi spune că tatăl său a fost profesor, mai întâi la Unirea, apoi la Cuza.
Dar de unde vine prenumele de Lenormanda?, o întreb. Nu de alta, dar este singura femeie cu numele acesta pe care o cunosc. Și așa cum am bănuit, prenumele său vine de la o artistă! „Prenumele meu, Lenormanda, vine de la Normandia. Tatălui meu i-a plăcut de o pianistă, Lenormanda Benary, și mi-a pus numele ei”, îmi răspunde.
Încă din start îmi spune că îi place să citească, mai ales că provine dintr-o familie în care niciodată nu s-a renunțat la cărți, oricât de scumpe ar fi fost. „În familia mea nu s-a renunțat niciodată la cărți, oricât de costisitoare au fost. Părinții din ziua de azi ar trebui să-și supravegheze copiii, căci o carte plasată prost la o anumită vârstă, nu face bine. Părerea mea este că ar trebui să înceapă, totuși, cu Ion Creangă! Literatură există pentru fiecare vârstă, basmele noastre, de exemplu, sunt foarte frumoase”, spune, convinsă.
Concurs pentru Opera din Italia
Lenormanda Florențiu a absolvit liceul de muzică la București, iar Conservatorul la Iași și este profesoară de vioară în Focșani. Cântă de când era mică și nu s-a plictisit niciodată de muzică. „Am absolvit Conservatorul, secția vioară. Am cântat de la vârsta de 6 ani, la vioară, dar și la pian, pe care l-am studiat un pic. În toate timpurile a fost greu să ajungi pe marile scene ale lumii. Probabil că nu am muncit suficient. A studia un instrument înseamnă dăruire totală. Eu am mai tras chiulul, recunosc, nu am fost chiar perfecționistă. Îmi aduc aminte că prin 1982 am dat un concurs pentru Opera din Italia. Am luat concursul, dar a fost o iluzie, pentru că nu se dădea drumul să pleci din țară. A fost mai bine așa, pentru că am putut rămâne lângă părinți. Nu regret că nu am plecat atunci în Italia, deoarece după Revoluție am mers de mai multe ori acolo și mă pot duce și acum de câte ori vreau. Meseria de bază este cea de profesor de vioară. Când am intrat la Conservator, am dat examen pe patru locuri și am intrat. Mie îmi plac toate instrumentele, toate au rolul lor”, se destăinuie.
A format la un moment dat și o orchestră, în care cânta actualul secretar al județului Raluca Dan. „În prezent, copiii sunt interesați de muzică așa cum sunt interesați și de celelalte materii. Am avut câțiva elevi foarte talentați, dar nu am ajuns cu ei prea departe. Până la Revoluție erau șapte catedre de vioară, două de violoncel și două de violă, fapt ce m-a determinat să fac o orhcestră de copii. Am obținut chiar și locul II pe țară la un concurs de specialitate. În acea orchestră cânta și actualul secretar al județului, Raluca Dan, la vioară. Ea frecventa cu regularitate cursurile Școlii de muzică, a fost îndrumată de mama ei, medicul Jeni Harabagiu, și de tatăl ei, Ion. Focșaniul a fost un oraș cu oameni pasionați de cultură, de mari intelectuali. Nu am fost la spectacole de anvergură în străinătate, dar mi-ar fi plăcut”, a precizat Lenormanda.
De la „pastile” haioase la emisiuni cu personalități
De 24 de ani lucrează în presă, cel mai mult în televiziune, și îmi dă de înțeles că nu a regretat niciodată calea aleasă. Își amintește cu plăcere de primele interviuri pe care le-a făcut, mai stângaci, după cum îmi spune chiar ea. „De 24 de ani lucrez în presă. Am început cu o rubrică în săptămânalul Diplomatic. Scriam niște pastile haioase, le zic eu. S-a înființat apoi televiziunea și primul interviu i l-am luat violonistului Alexandru Moroșanu. Îmi tremura mâna pe microfon, căci nu făcusem pregătire înainte. Îmi amintesc faptul că am luat interviul în holul Hotelului Vrancea. La începutul carierei mi-am făcut în minte un plan: vreau să fac interviuri cu profesioniști, cu oameni care au reprezentat sau reprezintă ceva pentru România. L-am căutat apoi pe Ion Voicu, care pe vremea aceea venea la Focșani o dată la câteva luni să concerteze. Exista Filarmonica, iar Silviu Zavulovici era dirijor”, rememorează Lenormanda Florențiu începuturile carierei sale în televiziune.
În anii ’60, îmi spune, tatăl său era să rămână șomer din cauza autorităților din acele vremuri, dar a fost ajutat de cel care conducea județul, Vasile Panait. Deși Vasile Panait nu mai este printre noi și nici tatăl său, Lenormanda îi poartă recunoștință veșnică omului care i-a ajutat părintele. „În acea perioadă județul era condus de Vasile Panait, un om deosebit, care a întreținut o atmosferă culturală deosebită în Focșani. Nu poți vorbi despre Focșani, fără a vorbi și despre Vasile Panait. Deși era într-o funcție ingrată, să-i spun așa, l-a ajutat pe tatăl meu să nu-și piardă postul de profesor. Tatăl meu a fost director la Unirea, apoi a plecat la Cuza, iar Vasile Panait l-a ajutat, fapt pentru care îi mulțumesc, căci altfel nu ar fi avut cu ce să ne întrețină. Și pe vremurile acelea erau oameni cumsecade. Când era supărat, tatăl meu spunea că în viață a întâlnit doi oameni cumsecade, iar unul dintre ei era Vasile Panait”, spune jurnalista.
Lenormanda Florențiu crede în Dumnezeu, fiind o fire pacifistă. Spune că îi iartă foarte ușor pe cei care o supără și nu ține dușmănie pe nimeni. „Cred în Dumnezeu! Cred în oameni, eu sunt o fire pacifistă, cred și în zâmbet, chiar dacă este fals. Eu iert foarte ușor și nu țin dușmănie pe nimeni. Asta mai ales de când lucrez și în presă. De când lucrez în presă sunt și foarte atentă la oameni, pentru că îți asumi o mare răspundere atunci când apari în fața lor, a celor intervievați și a celor care privesc la televizor. Să știi că presa nu este o sursă de îmbogățire și nici sursă de plătit polițe”, crede.
Când am întrebat-o ce vârstă are, căci în opinia mea în cazul său nu contează ce spune buletinul, ci felul cum este, nu a vrut să o dezvăluie! Știe sigur că e tânără, căci toți din familia sa au fost așa, indiferent de anul nașterii. „Am o vârstă pe care nu o declar nimănui. Nu par că am obosit (râde)! Cred că trăsătura este din familie. Toți, până la un anumit punct, am fost foarte tineri!”, afirmă, și privind-o chiar îi dau dreptate. Dacă eu mă plâng de faptul că am obosit, ea spune că nu, că ia fiecare zi așa cum este și face în așa fel încât la finalul ei să fie tot cu zâmbetul pe buze. Și pun pariu că îi reușește!
„Aș fi fost o mamă imposibilă”
Jurnalista este căsătorită cu un profesor de limba franceză, Mihai Petrișor, dar nu are copii, deși și-ar fi dorit foarte mult să aibă doi. A stat puțin și s-a gândit, apoi a ajuns la concluzia că nu ar fi fost o mamă prea bună, ba chiar e sigură că ar fi fost imposibilă. „Știu să gătesc, chiar îmi place să fac lucrul acesta. Este activitatea mea cea mai plăcută! Îmi place să fac tot felul de lucruri, care să poată fi mâncate, desigur, de mine și de prieteni. Îmi place să vină prietenii în vizită! Sunt căsătorită, dar nu am copii. Nu a fost să fie, deși mi-ar fi plăcut să am doi copii. Cred, totuși, că aș fi fost o mamă imposibilă, prea grijulie, posesivă, aș fi intrat prea repede în panică. Cred că toate astea nu ar fi fost prea plăcute pentru ei (râde)„.
Are multe pasiuni, printre care cititul și muzica, pe care o consideră ca un fel de suport spiritual. Regretă însă că timpul trece prea repede! „Ca și pasiuni, îmi place să fac interviuri cu oameni de calitate, pe care sper să îi mai găsesc în haosul în care trăim. Îmi place foarte mult muzica clasică – este un fel de suport spiritual. Nu aș putea renunța la muzică! Mie îmi place toată muzica bună. Nici la citit nu aș putea renunța, sunt orientată spre literatura clasică. Îmi place Thomas Mann. În ceea ce privește regretele, regret faptul că timpul trece prea repede. Dacă ar fi să o iau de la capăt, aș încerca să fiu mai cu picioarele pe pământ, căci uneori sunt cu capul în nori, care prevestesc în lumea asta multe furtuni, din păcate! Nu îmi reproșez neapărat asta, dar așa simt eu, că văd prea roz lucrurile care sunt negre! Mă afectează foarte multe lucruri, dar întotdeauna am încercat și încerc în continuare să mă țin în frâu. Nu sunt un om mulțumit 100%”, îmi spune.
Despre interviurile pe care le-a făcut își amintește cu plăcere, deși spune că nu le are într-o arhivă personală. Le-a pus însă pe internet, ca să poată fi văzute de toți cei interesați. „Nu prea am în arhiva personală interviurile pe care le-am făcut, dar majoritatea sunt pe internet. Le-am pus eu. Trebuie să recunosc faptul că unele sunt mai slabe, pentru că nu întotdeauna am fost pe fază ca să pun întrebările care trebuiau. În special cele de început sunt mai stângace. Eu mă bucur enorm că am putut fi în prezența unor oameni deosebiți din Èšara Românească. Săptămâna trecută (acum două săptămâni -n.r.) am fost la Draga Olteanu Matei… Acum aștept căldura, nu mai pregătesc nimic. Mă feresc să plec la drum pe vreme proastă. Merg cu mașina personală, șofez și de aceea. Pot spune că Ion Voicu era o minunăție de om. Am făcut interviu cu el, apoi a urmat interviul cu Herlea (Nicolae-n.r.), cu David Ohanesian, Ion Piso, Ludovic Spiess. Au urmat actorii, primul fiind Gheorghe Dinică, care mi-a rămas la suflet ca un prieten. A fost un om special. Am făcut interviu și cu Ștefan Iordache, cu Marin Moraru, cu Stela Popescu am avut chiar două, unul dintre ele fiind difuzat pe România Internațional atunci când a murit. Am făcut interviu și cu Alexandru Arșinel, cu Marga Barbu… oameni deosebiți! Am amintiri superbe cu ei, sunt oameni care au trăit intens spiritual. Am mai făcut interviuri cu medicii Irinel Popescu, cu Adrian Streinu Cercel, cu profesorul Proca (Eugeniu-n.r.) de la Fundeni, cu Constantin Bălăceanu Stolnici, cu Alexandru Paleologu, cu Neagu Djuvara am vorbit la telefon, dar nu a fost să fie!”, se înflăcărează.
„Televiziunea trebuie să apropie oamenii”
Lenormanda Florențiu, în afară de realizator de emisiuni, este și redactor șef la Atlas TV. Este convinsă că această funcție este o provocare. Recunoaște și ea că nu prea mai sunt oameni care să vrea să lucreze în presă, iar cei care lucrează acum sunt din garda veche, să-i spunem așa. Am rămas cei mai buni, spune mai în glumă, mai în serios! „Sunt redactor șef la televiziune, funcție care este o provocare în opinia mea. Se pare că și la noi, în presă, lucrurile s-au triat. Am rămas foarte puțini, dar sper eu că dintre cei mai buni. Ca redactor șef, îmi îndrum colegii să fie modești, să caute subiecte care să nu rănească prea tare pe cei din jur. În opinia mea, este falsă ideea că o presă este bună dacă este agresivă. Eu cred că publicul se educă. La fel, este falsă ideea că televiziunea produce rating dacă va călca pe cadavre. Televiziunea trebuie să apropie oamenii, să-i facă pe oameni să se apropie între ei, nu să-i facă să se urască. Știu, sunt idealistă, dar eu încerc să mă fac că nu aud lucruri neplăcute. Eu nu răspund la provocări, sau mai bine zis la mitocănii, nu pentru că mi-ar fi frică, ci pentru că mi se pare nedemn. Am avut noroc cu domnul Martiș, cu faptul că a avut ziar, apoi a deschis televiziunea Atlas. Încă de la început am bătut palma să facem emisiuni de o anumită calitate. Iată că fac asta de 24 de ani, iar dumnealui a fost de acord să meargă pe o anumită linie a decenței!”, încheie Lenormanda Florențiu.
FLASH INTERVIU
Cartea de pe noptieră: „Doctor Faustus” – Thomas Mann
Bărbatul ideal: probabil soțul meu
Copiii: farmecul vieții, speranță în viitor
Politica: nu fac politică
Vacanța: călătorii în țară și în străinătate
Filme/ seriale/ emisiuni: îmi plac filmele „Pianinele mecanice”, care este un super film, sau „Noaptea generalilor”
Frumusețe: florile pe care le găsesc pe noptieră și cerul care se confundă în infinit cu marea
Putere: înseamnă Dumnezeu, numai el are puterea
Televiziune/ radio/ ziare/ internet: internet, dar cu măsură și atenție, și ziare
