La Åžcoala din Viișoara, comuna Păunești, județul Vrancea, profesorul Liviu Roman a amenajat un muzeu „istoric și etnografic”, unde aduce câteodată elevii să le predea orele din istorie, astfel încât aceștia să înțeleagă concret și în profunzime istoria națională și cea locală. Oamenii i-au dat lucrurile din gospodării pentru muzeu, fără să conștientizeze, admite chiar el, imensa valoare a acestora. Are oale și ulcele, straie țărănești, obiecte de mobilier și unelte, aparate de fotografiat și fiare de călcat. Într-o fotografie, Amza Pelea, mustăcios, cu căciulă și haină de piele strânsă cu o centură lată, s-a lăsat pozat alături de patru bărbați, cu ocazia unui turneu care l-a adus și la Păunești.
În alte fotografii, țărani ori pioneri privesc în obiectivul camerei, iar un grupaj de poze prezintă „Atitudini și mentalități țărănești”. În una dintre fotografii este chiar bunica profesorului Liviu Roman, alături de un copil cu ochii larg deschiși. Adevărul despre această poză este însă unul teribil: copilul e mort, dar fotografiat ca și cum ar fi viu. „Este bunica mea, Paraschiva Popa, căsătorită cu Petrache Popa (sergent cavalerie în al doilea război mondial, prizonier la ruși). Fetița din poză era Viorica, al doilea copil din cei nouă (primul, Neculai Popa, născut în 1934, trăiește și astăzi la Viișoara), iar poza este de prin 1936-1938. În afară de Viorica, bunicilor mei le-au mai murit, după naștere sau la vârste mici, Mărioara și doi gemeni”, spune profesorul Liviu Roman.
Oricât de ciudată ar părea pentru noi, oamenii anului 2014, această poză, fotografierea morților ca și cum ar fi vii a fost cândva un obicei în toată Europa și chiar în America. La o căutare cu termenii „post-mortem photography” pe google, sunt afișate zeci de site-uri, bloguri și fotografii de după moarte. Peste tot este evidențiat faptul că a fost una dintre bizareriile epocii victoriene (mijlocul secolului 19 – prima jumătate a secolului 20) și a apărut odată cu dagherotipia, o tehnică fotografică inventată în anii 1830 de francezii Louis Daguerre și Joseph Nicéphore Niépce. În acei ani, când mortalitatea, în special cea infantilă, era foarte ridicată, rudele celui decedat își doreau o ultimă amintire cu el, mai ales că fotografiile nu erau, ca acum, la un apăsat de buton distanță. Așa că mortul era îmbrăcat în hainele cele mai bune, așezat într-un scaun, pe un pătuț sau chiar în picioare, susținut de rude, rezultând o fotografie memorială obișnuită în familiile acelor timpuri.
Interesant este faptul că nu am găsit nicio referire la astfel de fotografii în România, deși îmi este greu să cred că un obicei atât de larg răspândit în Europa nu a existat și în țara noastră. Cel mai probabil nu a căutat nimeni astfel de fotografii sau dacă le-a căutat și le-a și găsit, nu le-a postat pe Internet.
Căutând pe google cu termenii „fotografii postmortem”, sunt referiri tot la pozele pe care le-am găsit pe site-urile străine. În articolul „Ciudãțeniile epocii victoriene”, Irina-Maria Manea scrie pe historia.ro: „Memento mori, iatã o sintagmã mult iubitã de victorieni! Arta fotograficã nu este bine dezvoltatã în epocã. Asta pe lângã costurile astronomice. Când le murea cineva drag, rudele se pozau de obicei cu trupul celui decedat. Pentru majoritatea victorienilor, era singura pozã de care beneficiau…cea post-mortem. Morții par însã vii în foarte multe fotografii. Pentru cã ori li se țineau ochii deschiși, ori se pictau pupilele pe print, ori li se colorau obrajii cu roșu. Adulții apar de multe ori pe scaune sau în cadre fixe. Florile sunt iarãși un laitmotiv în fotografia post-mortem. Contrastul dintre vioiciunea plantelor, impresia de mișcare a rudelor in viațã și rigiditatea întunecatã a mortului este cu atât mai mare cu cât acesta din urmã este mai întotdeauna focalizat perfect.”
Prima dată când am luat contact cu acest subiect a fost la vizionarea filmului „The Others” (2001), regizat de Alejandro Amenábar, cu Nicole Kidman în rolul principal, câștigător al opt premii Goya. Spre finalul filmului, Grace Stewart (Nicole Kidman) găsește în camera celor trei servitori ai săi o poză datată decembrie 1891, în care aceștia sunt fotografiați morți, așezați pe o bancă. Muriseră de tuberculoză. Filmul în întregime este tulburător, dar această scenă mi s-a părut cumplită și până nu demult am crezut-o rod al imaginației regizorului.
În 1967, Ernesto „Che” Guevara a fost ucis de armata boliviană, într-o operațiune coordonată de CIA, corpul său, alături de cele ale altor revoluționari, fiind expus într-un spital din orașul bolivian Vallegrande, astfel încât toată lumea să știe că este cu adevărat mort. Un agent CIA sub acoperire i-a făcut o fotografie cu ochii deschiși, deși era mort, fotografie devenită celebră.
La începutul anului 2013, Ziarul de Cluj a relatat în articolul „O clujeancă pune pe jar Facebook, postând fotografii cu fiica moartă”, despre polemica stârnită de Cristina Farkas, „o clujeancă ce pune pe wall-ul paginii personale poze cu fetița sa decedată. Unele poze sunt cu fetița câtă vreme era în viață, altele o înfățișează pe copilă în sicriu, îmbrăcată în mireasă.” „Prințesa mea cum doarme de frumos”, scrie clujeanca în dreptul fotografiei cu fetița ei moartă.
Pe 14 septembrie 2014, site-ul featureshoot.com publică o serie de portrete ale unor oameni, realizate cu puțin timp înainte și imediat după moarte. Articolul poate fi văzut și citit pe http://www.featureshoot.com/2014/09/walter-schels/
Descoperirea fotografiei în muzeul de la Viișoara poate fi un punct de plecare pentru istorici, pasionați de istoria fotografiei în România sau etnografi. Deși am întrebat foarte mulți oameni, nimeni nu știe nimic despre acest subiect. Preotul Florentin Răuță, de la Catedrala din Focșani, își amintește că episcopii erau înmormântați stând pe scaun, dar asta undeva până în secolul XVII și în niciun caz nu erau fotografiați morți. Internetul are însă și în acest sens resurse, fotografia unui episcop sirian mort și așezat pe scaun fiind disponibilă online și datată cu aproximație 1940-1946.
Cristi Zbârciog, directorul Administrației Cimitirelor din Focșani, nu știe nici el nimic despre fotografierea morților ca și cum ar fi vii și nici nu prea pare să aibă timp de astfel de preocupări. Spune că nu are destui oameni angajați, că nu are fonduri și, în general, nu are ce-i trebuie. Mai vede lumea făcând fotografii la înmormântări, dar cu telefonul, nu să cheme vreun fotograf. Singurul obicei mai ciudat i s-a părut cel al spargerii unei căni cu vin „atunci când pleacă mortul”, în fața Casei Mortuare din Cimitirul Nordic, acolo unde are și el biroul, obicei care însă îi displace pentru că strică trotuarul. „Spun că alungă relele, dar să le alunge în altă parte”, spune mai în glumă, mai în serios, Cristi Zbârciog.
Interesanta istorie a înmormântărilor pe clase, în Focșani
Lui Florin Dîrdală, de la Arhivele Statului Vrancea, nu-i place subiectul, n-a auzit de el, dar mi-a promis că va „săpa” în documentele vechi, iar rezultatul este unul foarte interesant. Iată ce mi-a scris:
„Cele două cimitire din Focșani nu au existat dintotdeauna. Până spre finele sec. al XIX lea, decedații din Focșani se îngropau în cimitirele din oraș care erau înghesuite în jurul bisericilor din localitate fapt ce punea multe probleme vieții focșănenilor, aceștia având parte, pe lângă multă aglomerație, și de imagini tulburătoare pentru suflet și ochi. Mai mult chiar, amplasarea mormintelor în aglomerația urbană reprezenta, din punct de vedere igienic, o problemă pentru locatarii și imobilele imediat învecinate cu gropile defuncților …
Astfel, o situație delicată ce data din vremuri demult apuse, încă de la primele clipe ale creștinismului pe aceste locuri, trebuia la jumătatea sec al XIX lea rezolvată cumva și acest lucru s -a încercat în martie 1864 prin Legea pentru înmormântări (27 martie 1864). În art.1 se precizează obligația fiecărui cult de a-și realiza cimitire „în depărtare de cel puțin 200 m de la marginea fiecărui oraș și sat”. După înființarea de cimitire în fiecare așezare, se interziceau înmormântarile în curtea bisericilor. Înființarea cimitirului intra în obligația comunei, care avea, totodată, și obligația de a verifica respectarea legii de către preoți. Lipsa fondurilor necesare și a terenurilor a făcut ca multe cimitire să fie înființate mult mai târziu de la intrarea în vigoare a legii.Mai mult decât atât, legea pentru înmormântări nu a fost respectată de preoții care, atunci când era vorba de un om de vază, îl înmormântau lângă biserica din mahalaua de domiciliu, încălcând astfel această lege.
Revenind la cadrul legal al problemei, iată un act al Administrației locale Focșani, anume Ordonanța nr 4468 din 31 octombrie 1889 semnată de primarul Gr Bălănescu: „Văzând articolul 6 din legea pentru înmormântări decretată la 18 martie 1864 care rostește – Cimitirele actuale se vor menține îngrădite în termen de 15 ani, afară de cazuri când mormintele s-ar deșerta de părțile îndriduite. După acest termen ele vor putea primi o alta destinațiune. O singură excepțiune se va face în favoarea acelor cimitire din orașe – care de către respectivele autorități comunale se vor destina a fi prefăcute în piețe sau grădini publice, însă după strămutarea mormintelor -. Văzând art 20 din regulamentul legii sus citate care prescrie ca la 7 ani expirați din ziua în care s-au închis cimitirele din interiorul orașului, se va publica spre cunoștința tuturor acelor ce vor avea morți îngropați la acele cimitire spre a-i strămuta de acolo, acordându- li- se pentru acest scop termen de 3 luni de la data publicației. Având în vedere că atât în interesul higienei și a salubrității publice cât și pentru înfrumusețarea orașului este absolut necesar ca multe din cimitirele bisericilor din oraș să fie transformate în grădini și piețe publice – Noi Primarul DECIDEM- Se pune îndatorire tuturor acelor ce vor avea morți îngropați la cimitirele bisericilor din oraș a-i strămuta de acolo la cimitirele comunale din partea nordică și sudică a orașului (azi Nordic și Vâlcele). Se acordă pentru aceasta termen de trei luni de la data publicării și afișării prezentei ordonanțe. După trecerea acestui termen comuna va proceda la deschiderea tuturor mormintelor și adunându- se oasele din ele se vor transporta la cimitirele respective conformându- se art 21 din regulamentul de înmormântări”.
Există în trecutul orașului Focșani o altă mărturie a unui ofițer austriac Emanule Baron Salomon de Friedbergu (Mirohorsky), cartograf al Provinciilor Românești în vremea războiului Crimeei, care consemnează cu stupoare despre un obicei al focșănenilor, pe care îl considera barbar și anume acela de a ține oamenii morți în coșciuge descoperite în fața ușilor locuințelor lor și de a-i plimba pe străzi până la cimitir în loc de a -i duce pe drumul cel mai scurt. La 1901, aceeași poveste, dar în altă tonalitate, o găsim într-un document al Prefecturii Județene care anunță Primăria Focșani că de la Spitalul Mare din oraș, situat pe str Al Golescu, dar demolat în prezent, prin fața Liceului Unirea, morții erau transportați „în căruțe descoperite, îngrozind elevii și viciind aerul. Pentru a evita astfel de situații incomode, Prefectura roagă ca aceștia să fie conduși către cimitir în căruțe acoperite”.
La trei decenii distanță de la această constatare, arhiva orașului Focșani înregistrează o cerere inedită a unui membru al familiei Kivu, consilier onorific al Înaltei Curți de Casație și Justiție, care reclamă cotropirea unui loc din cimitirul nordic ce a aparținut familiei Kivu. Cu respectiva petiție face o scurtă incursiune în istoria cimitirelor din Focșani și consemnează: „Constantin Kivu a murit în 1864 și a fost înmormântat la Bis. Sf Nicolae de enoria căreia ținea, căci în acea epocă nu exista un cimitir, iar soția sa încetând din viață în anul 1894 a fost înmormântată la cimitir, conform noilor norme. În concordanță cu legile existente, un primar al orașului Focșani a dat termen ca toate familiile să-și scoată morții de prin cimitire din interiorul orașului și să-i ducă la cimitir. Această operațiune făcându- se încet, primarul zelos a dat ordin să se ridice toate crucile de pe mormintele din cimitirele din interiorul orașului și să le arunce într- un colț, astfel încât focșănenii nu au mai putut să recunoască unde își aveau îngropate rudele pentru a le scoate și a le duce în cimitirul nou organizat”.
În jurul anului 1900, dintr-o deciziune extragem următoarele cu privire la înmormântări: „La 30 ianuarie 1901 se fixează pentru antreprenorul de pompe funebre următorul tarif de prețuri Clasa I- Dricul cu șase cai -110 lei, Clasa II – Dricul cu 4 cai – 60 de lei, Clasa III – Dricul cu 4 cai – 40 de lei Clasa IV – dricul cu 2 cai – 20 de lei, Clasa V – Dricul cu un cal lei – 10 lei”. Dacă familia mortului dovedea că nu are bani, transportul decedatului se făcea gratis, bineînțeles cu dricul de Clasa V, dar numai în limita a douăzeci de înmormântari de săraci pe an. În ceea ce privește ornamentarea casei mortului, aceasta se făcea tot de către antreprenorul de pompe funebre drept preț 100 de lei pentru clasa I și 32 lei clasa II.
Tot la acea vreme se cunoștea că în oraș funcționează în acest domeniu diferiți întreprinzători fără cunoștința administrației locale, iar aceștia speculau publicul cerând prețuri mult mai mari decât cele reglementate. Se cer măsuri drastice pentru ca aceștia să intre în legalitate, „să țină evidența tuturor serviciilor făcute cu pompele funebre, prețurile percepute și dovada încasării lor. De asemenea, aceștia își vor ține în bună stare carele mortuare, caii, personalul trebuincios. O verificare de ansamblu a întreprinzătorilor de pompe funebre se va face de către intendentul cimitirelor care va avea obligația să verifice ca fiecare să respecte ordinele locale și să înmormânteze gratis cel mult douăzeci de morți pe an provenind din familii lipsite de resurse materiale”. În final se întărește faptul că pentru a nu împieta asupra liniștii sufletești a focșănenilor, fiecare întreprinzător de pompe funebre își va ține carele mortuare fie în afara orașului fie le va adăposti în magazii speciale construite pentru a le feri de privirile locuitorilor.
Afacerea fiind după cum se poate observa în plină înflorire atunci ca și acum, nu lipseau nici doritorii care să exercite astfel de îndeletniciri, dar au apărut și inovațiile în acest domeniu, considerat și acum destul de conservator cu beneficiile științei. La începutul secolului al XX lea a fost prezentat Primăriei Focșani acel dispozitiv de coborâre a coșciugiului în mormânt cu mecanisme și rotițe dințate, care înlocuia contribuția a 4 patru bărbați de lăsare a sicriului pe fundul gropii cu funii, cum se face și azi. Fiind considerat un dispozitiv nesigur, greu de amplasat printre mormintele înghesuite specifice cimitirelor noastre și poate pentru că era văzut ca un rival al angajaților cimitirului, nici măcar nu a fost luat în seamă de autoritatea locală.
După primul război și mai ales după al doilea, dricurile trase de cai au fost înlocuite cu autovehicule mortuare. Muzica funebră a însoțit mult timp cortegiile funerare, dar după anul 1989 a fost solicitată tot mai rar, în prezent aceasta fiind o curiozitate care parcă s-a mai auzit o dată în ultimii 10 ani. „
Chipărușul și omorârea strigoiului
Tot întrebând în dreapta și-n stânga, am ajuns și la părintele Vasile Croitoru de la Biserica „Înălțarea Domnului” din cartierul Sud al municipiului Focșani, la recomandarea unui alt preot, care mi-a spus că ar fi cea mai bună sursă, de vreme ce tema tezei de doctorat a vizat obiceiurile și tradițiile de înmormântare. Preotul Croitoru, la fel ca toți ceilalți, nu are cunoștință de fotografierea morților ca și cum ar fi vii, dar nu-l consideră un obicei ocult, ci crede că „familia a dorit o ultimă amintire”. El îmi vorbește însă despre alte obiceiuri de la înmormântările românilor, cum ar fi dezgroparea morților la șapte ani sau jocurile de priveghi, precum Bâza sau Chipărușul. „Chipărușul este un dans specific zonei Nereju. Oamenii făceau un foc în curtea celui decedat și dansau în jurul lui cu așa numitele măști ale morții pe față. Scopul acestui dans era de a alunga duhurile rele. Sunt obiceiuri precreștine, nota specifică fiind veselia, căci mortul scapă de necazurile acestei lumi și merge în lumea cealaltă, unde sufletul este nemuritor. Din câte știu eu nu se mai practică astfel de jocuri, poate doar izolat și ocazional. Oamenii mai aveau și alte superstiții: să nu treacă vreun animal, în special pisica pe sub coșciug pentru că s-ar putea transforma în strigoi; după ce mortul a fost scos din casă se înfigea un cuțit sau o secure în masa unde a stat sicriul, astfel încât dacă s-ar fi transformat în strigoi și ar fi venit acasă înapoi, s-ar fi speriat și ar fi fugit. Am văzut acest lucru în satele de munte, pe la Bîrsești, Valea Sării, Năruja”, spune preotul Vasile Croitoru.
El ține să precizeze însă că jocurile funebre precum Chipărușul sunt considerate necuviincioase de Biserică, așa că nu au fost încurajate, dimpotrivă. Pentru a le contracara, preoții au început să citească stălpii la priveghi, lecturi prelungite din cărțile sfinte, care-i țineau pe oameni aproape de mort și departe de joc. Azi însă, citirea stâlpilor este practicată din ce în ce mai rar. „Dispărând cauza a dispărut și efectul”, precizează părintele.
Biserica nu a încurajat nici un alt obicei: cel al dezgropării și omorârii strigoiului. „Conform studiilor etno-folclorice, strigoiul trebuia mai întâi identificat, prin faptul că la mormânt era lăsat pământul sau era o gaură în el. Apoi, existau semne: cei rămași în viață ori animalele se îmbolnăveau, mureau, erau apariții misterioase ale celui decedat. Așa că cel mort trebuia dezgropat și omorât din nou: se înfigea un par în inimă, se despica pieptul pentru a se scoate inima, care era arsă sau chiar întregul corp era incinerat, iar cenușa era împrăștiată. Biserica nu a tolerat însă asemenea obiceiuri. Dar cum e foarte greu să-i faci pe oameni să renunțe, s-a ajuns la acest obicei de dezgropare a morților la șapte ani, pe considerente creștine de această dată. Oamenii aveau grijă să verifice totuși dacă cel mort a putrezit sau nu. Dacă nu era, se făceau slujbe speciale pentru iertarea păcatelor, slujba parastasului lângă oseminte, era pomenit la liturghie, se făceau pomeni tradiționale, rugăciuni speciale de iertare a păcatelor. Acum acest rit este pe cale de dispariție, poate cu excepția satelor de munte, pe de o parte din motive financiare, pe de altă parte pentru că nici preoții nu l-au încurajat. Se consideră că odată îngropat, mortul nu trebuie «deranjat». Sunt preoți care chiar pecetluiesc mormântul «până la a doua venire a lui Hristos». Alții însă consideră că dezgroparea osemintelor la șapte ani este benefică, pentru că le aduce aminte celor vii de moarte”, declară părintele de la Biserica „Înălțarea Domnului” din cartierul Sud. El spune că un preot din Vrancea i-a povestit cum, la dezgroparea unui mort după șapte ani, totul era putrezit, „mai puțin o mână cu care oamenii din sat spuneau că își bătea părinții.”
În trecut, așa numita Carte de Blesteme era folosită de judecători pentru a-i determina pe oameni să spună adevărul în timpul proceselor, spunându-li-se că nu vor putrezi dacă vor jura strâmb. Ori dacă cineva care participase la un asemenea proces era dezgropat după șapte ani și găsit neputrezit, însemna că a mințit, iar blestemul căzuse asupra lui. O altă cauză a neputrezirii era considerată săvârșirea unuia sau mai multor păcate grave, corespunzătoare celor zece porunci biblice, și care nu fuseseră iertate prin spovedania la preot.
Bâza și Coțofana
Părintele Bratie (cel mic, după cum singur s-a recomandat la telefon) de la Năruja, spune că tinerii mai joacă „Bâza” la priveghi, dar destul de rar căci „e rușine”, iar preotul merge în fiecare seară și citește stâlpii, fiindcă așa e obiceiul. Părintele Răuță de la Catedrală povestește că în urmă cu câțiva ani a văzut în zona Nereju la un priveghi un joc numit „Coțofana”, care i s-a părut însă „necuviincios”. În Focșani, spune domnul Zbârciog de la Administrația Cimitirelor, „în 98% din cazuri se închide ușa la Casa Mortuară și nu se mai face niciun priveghi”. La începutul acestui an, o echipă de la Televiziunea Națională a filmat obiceiul Chipărușului, iar filmulețul poate fi vizionat accesând https://www.youtube.com/watch?v=LUpiDEgLjZs („Chipărușul, dans funerar unic în Europa, la Exclusiv în România”)
„Este mai înțelept să te pregătești decât să te ascunzi. Oricum moartea va veni” – părintele Vasile Croitoru de la Biserica „Înălțarea Domnului” din cartierul Sud al municipiului Focșani.
Fotografii post-mortem, găsite pe internet
Documente cercetate de Florin Dîrdală în Arhivele Statului Vrancea
Preotul Vasile Croitoru și Biserica „Înălțarea Domnului” din cartierul Sud al municipiului Focșani
Muzeul din Viișoara, Păunești
