În zilele de 14 și 15 septembrie 2014 s-a desfășurat la Adjud, la umbra sărbătorilor orașului organizate de municipalitate, Festivalul Național de Poezie Emil Botta, ediția a III-a. Așa încât, orașul în sine a fost inundat de muzici hippie și fum de grătare. La urma urmelor, poezia este un lucru intim ce ține de micul nostru suflet rătăcitor. Åži în ultimă instanță, „unora le place poezia, altora sarmalele”. (Luiza Vasiliu) Chestiune de alegere.
S-a vorbit despre poezie și poeți, în timp ce pe străzile vechi ale orașului frunzele arborilor cădeau în ispita seducătoare a morții. (Ionel Necula, Valeria Manta Tăicuțu, Corneliu Antoniu, Florentin Popescu, Liviu Ioan Stoiciu, Adrian Botez și, cu o ușoară stânjeneală a bunătății, Paul Spirescu…) De fapt, toate lucrurile, toate întâmplările din viețile noastre, chiar și cele mai nesemnificative, au un mic poem în ele, care palpită. La fel ca într-o credință populară uitată, din Oltenia de jos, provocat de îndoiala pe care ți-o strecoară superstiția în minte și inimă, simți nevoia unui poem de parcă acesta, în timp ce înconjuri casa cu el, invocându-l, te-ar apăra de rele. Poezia înseamnă să plângi, câteodată, seara, îmi spunea cineva rememorându-l pe Ion Panait.
Locuiesc într-un cartier aglomerat, zgomotos și prins în rutina zilnică a orașului. Citesc ziare on line, mă uit la știri și urmez cu devotament orarul instituției unde lucrez. Nu am probleme cu legea sau în societate. Am părinți, copii și prieteni. Totul pare perfect. Organizat și previzibil, așa încât, orice aventură este exclusă. Vezi oamenii din mers, natura vegetală – din viteza mașinii. Te automatizezi fără să-ți dai seama, absorbit de sistem și te lași în voia unui carusel, în timp ce simțurile se alienează în lentoarea mișcării. Aștepți ziua de mâine, poate meciul naționalei, apoi concediul de odihnă, revelionul, și din nou ziua de mâine, concediul ș.a.m.d. Ei bine, în această ecuație închisă, măcar să ne întrebăm din când în când, cu melancolie și naivitate, unde își găsește locul poezia și mai ales, în ce fel ne atinge aburul ei?
Cred că în mare parte poezia este rezultatul entuziasmului, tinereții de multe ori, sănătății fizice, iubirii sau reveriei (pentru că există o energie a tristeții). Poetul nu se închide într-o capsulă, cum s-ar crede, el cântă ca o pasăre în libertate, de fericire. Ceea ce se publică astăzi este o poezie de factură audiofilă, care dezvoltă senzațiile unor trăiri personale ori plăceri languroase ale minții. Un fel de poezie-jazz, lipsită de formă și conținut, fără idee, care nu urmărește decât efectul unui sound nedefinit asupra auditoriului („îmi place cum sună versul acesta” se comentează de multe ori, sau „ce frumos curge versul cutare!”). Poemele au de regulă un mix năucitor de metafore, o textură lexicală complicată, extrem de diversificată, menite să dezvolte ideea de hățiș poetic în care cititorul neexperimentat se pierde de cele mai multe ori și renunță. Drept urmare, s-a dezvoltat o specie de critici care par să asculte poezia ca pe o muzică, ignorând efectiv textul, considerându-l irelevant.
Dar ceea ce este implauzibil, dincolo de orice filozofie a poeticii, se găsește în atitudinea unor inși care givrează destinul superb al literaturii române. Am citit câteva comentarii pe marginea festivalului Emil Botta, interesat sau, pur și simplu, stârnit de mica fiară a curiozității. Iată unul dintre ele, luat de pe blogul(!) lui Marin Ifrim, participant (cum se putea altfel?) la adunare: „Am luat și eu cuvântul, ca tot românul. Unora, am observat, nu le-au convenit spusele mele. Nu mai pot vorbi decât în răspăr. Prezența unor subsnobi m-a iritat la culme. Au fost pe acolo destule personaje dubioase. În schimb, dincolo de toate astea, m-am putut bucura de prezența scriitorului Virgil Panait. Am discutat cu el câte nu am putut discuta în cei vreo 20 de ani de când ne cunoaștem. Au fost acolo și alți scriitori adevărați. Mă opresc aici, nu vreau să fac un reportaj detaliat pentru că aș fi nevoit să fluier încă o dată în biserică. Mai mult, există nume care nu merită nici măcar a fi înjurate, nume care există pentru că nu există. Un fel de urdori cu pretenție de literați. Nu știu dacă voi mai fi chemat la următoarea ediție, nici dacă voi mai ieși din iarna viitoare, dar am convingerea că, la asemenea manifestări de amploare, ar cam trebui făcut un fel de ecarisaj. Asta am încercat să fac eu la Buzău și am devenit tare impopular. La dus și la întors am fost în aceeași mașină cu bunii mei prieteni Tudor Cicu și Nicolae Pogonaru. Doi scriitori în preajma cărora te simți un om normal, un om căruia literatura i-a adus și multe lucruri bune”.
Am crezut întotdeauna că ceea ce te face să fii normal este decența. Să eviți despotismul criticii atunci când nu ești în măsură să-l susții intelectual (pe maidanul puriștilor, adică pe blog). Puțină generozitate, nu strică! Cât despre pornirile de a vorbi ca tot românul, sunt alte locuri în care farmecul popular al ignoranței poate fi trecut cu vederea.
Orice apel ridicol la lirism, într-o lume care nu mai lasă nimic în voia hazardului, dispusă să-și sacrifice destinul filocalic, este sortit eșecului.
LILI GOIA
