Dacă te pune nevoia (sau păcatul) să treci noaptea pe drumul ce duce dinspre Focșani spre gara din Sihlea, și-ți arunci ochii spre dreapta, către ruinele sinistre ce se deslușesc privirii, ai putea rămâne marcat pentru multă vreme! Ba mai mult, convins că există stafii! Mai ales dacă prin spărtura brutală a pereților se ivește silueta lugubră a ființei care și-a făcut acolo vizuină… Chiar dac-am întâlnit-o ieri, în plină zi, imaginea bătrânicii ne-a rămas întipărită în suflet și minte ca o secvență a unui film de groază, un film despre limitele suferinței și chinului uman, în care protagonistă și regizor este una și aceeași persoană: Ioana Rudaru. De 70 de ani. Decorul, unul întâmplător. O ruină de casă, ba mai mult decât o ruină, dacă ținem seama că în picioare nu mai sunt decât doi pereți, uniți în singurul colț întreg, singurul… locuibil. În fața ei, o groapă. Pe fundul gropii, gunoaie mizerabile.
Primul care a dat de înțeles că acolo există, totuși, viață, a fost câinele care, de jigărit și oropsit ce-a fost pesemne, în scurta lui viață, s-a prelins umil peste cărămizile rupte ca să ne amușine, temător, pașii… În felul lui își apăra stăpâna… În felul lui, prevestea durerea celei care îi oferă, nopțile, căldura trupului ei chinuit.
Ioana s-a ivit ca o arătare nemavăzută, mai neagră chiar decât negreala interioară a celor doi pereți rămași ca prin minune, în picioare! Doi pereți, fără tavan. Au mai rămas doar stâlpii, uniți între ei, sus și jos, de ceea ce-a fost odată centura de siguranță, ca niște guri căscate din care dinții stricați, măcinați, negri stau să cadă. Între ei s-a arătat Ioana, căutând cu mâinile – Doamne, ce mâini! – un sprijin invizibil… Mâini mai negre decât orice închipuire, negre de fum, negreală ce s-a întipărit nu doar pe mâinile ei, ci și pe hainele dezlânate, trase unele peste altele din disperarea de a nu îngheța de frig… Negreală ce a cotropit interiorul celor doi pereți, verticali, negreală ce părea că se prelinge (sau pornește?) în (din?) vatra improvizată lângă culcușul soios al femeii: câteva zdrențe adunate ghem, să țină mai cald, puse direct pe pământ, pe care Ioana își așează, amorțită de dureri și frig, oasele bătrâne.
La cap, în două, trei sacoșe, sărmana își păstrează cu sfințenie tot avutul: câteva boarfe și câte ceva de mâncare, foarte puțin, primită de pomană… „Mi le-au adus oamenii din sat, să nu mor de foame”, explică Ioana. Și zâmbește. Printre dinții rari, până și limba pare înnegrijtă de fum. Are ochii buni și oarecum surprinzător de inocenți. Rotunzi și suspect de copilăroși, căscați spre noi pe sub marginea căciulii peste care bătrânica și-a strâns, cu nădejde, și-o basma.
„Nu mai știu de fata mea de cinci ani”
Și am intrat în… casă. Cu dinții clănțănindu-ne de frig, cu vântul rece înnebunindu-ne din toate părțile, cu fumul ce ne sufoca respirația, ne uitam cu groază la Ioana, care la 70 de ani suportă toate acestea… „De când?” o întrebăm. „De două spătămâni”, ne zice. „Noaptea e frig rău, mă iau durerile, mă taie de la mijloc… Ziua amețesc, îmi vine rău… Ar trebui să iau tratament, mai demult am fost la spital, la Dumbrăveni. Trebuia să-mi cumpăr niște fiole pe care eu le beam și-mi era bine. Da dacă acum n-am bani…”, spune sărmana.
Nu ne vine să credem! Pur și simplu nu putem crede că așa, în halul ăla, în condițiile alea poate supraviețui un om!!! Cu fuste peste fuste jerpelite trase unele peste altele, cu câteva bluze zdrențuite care, de multe ce sunt, o fac să pară grasă, cu labele picioarelor băgate-n ciorapi murdari, găuriți, prin care-i iese câte un deget… Dac-ai vedea-o instant, ai putea jura că biata femeie tocmai ce a ieșit din mină! Și dac-o întrebi, nici ea nu prea știe ce să povestească. Habar n-are în ce an suntem, în ce lună… Bănuiește că-i una friguroasă, că na, simte pe pielea ei! Se arată uimită că lumea tocmai a trecut printr-un tur de alegeri. „Eu n-am mai fost demult tare. Chiar s-a votat?!”, se arată surprinsă.
Nu știe nici cine este și nici cine a fost președintele României. Însă ceea ce încă nu i s-a șters din memorie este faptul că are o fată. Fata ei. „Nu mai știu nimic de ea de cinci ani. Nu știu unde este”, șoptește. „Viorica o cheamă… E viață grea cu sufletul meu”… Și totuși, cine este Ioana? De unde vine și ce a făcut să merite un astfel de trai? Chiar să nu existe nimeni căreia să-i pese de ea?
Povestea Ioanei, după cum o spune ea…
Singurul lucru cert pe care l-am putut afla despre Ioana a fost că o cheamă într-adevăr așa și că are domiciliul în satul Bogza. Am putut citi toate astea, ca o ironie a sorții, pe cartea ei alegător, pentru că o carte de identitate n-a avut de unde să ne arate. Spune că e singurul ei document. Pe vremuri a avut, pesemne, mai multe, adică toate acele documente pe care le are un om înregimentat în scriptele societății… „Patru băieți și-o fată am fost la părinți. Am crescut cu ei, pe unde ne duceam, pe la Constanța…. N-am făcut școală, nu știu nici să scriu, nici să citesc, dar am muncit la viața mea, chiar și fără școală”, spune bătrânica. Zice c-ar fi fost femeie de serviciu la spălat scări, undeva prin Rîmnicu Sărat. Că ar fi fost chiar angajată cu carte de muncă la „domnul Pietroșan și domnul Corbu”. Că a muncit și la o fabrică de făcut conserve. Și când nu a mai avut unde, a lucrat cu ziua. Ba a avut și o garsonieră pe care i-a luat-o „administrația, că aveam datorii. Am fost măritată acolo, în Rîmnic, da m-am despărțit de primul cu care am fata. Cu al doilea am trăit 15 ani, la Dumbrăveni, dar nu cu acte. Când a murit au venit copiii, s-au împărțit între ei, am rămas pe drumuri… Un an am stat pe străzi. Un timp am stat la Rîmnic, în zona cimitirului, dormeam acolo, undeva, și ziua stăteam pe drumul spre biserică, îmi mai dădea lumea de pomană. După aia am venit aici, că am niște neamuri la Sihlea. După aia, de două săptămâni am venit aici. Mai am și o mătușă la Bălești, poate dacă trece vreo căruță și vrea să mă ia, mă duc la ea”, a spus Ioana.
Nimeni nu merită o astfel de existență
Nu știm dacă povestea Ioanei, așa cum a fost istorisită de ea însăși, este adevărată sau nu. Nu știm dacă nu cumva mintea ei a început să rătăcească între imaginație și realitate și nici ce păcate o avea de a ajuns să trăiască precum un animal hăituit… Orice s-ar fi întâmplat însă, orice ar fi făcut și orice ar fi greșit cu vorba sau cu fapta, parcă nu e drept să sfârșească așa! Înghețată de frig, într-un cotlon al unei ruine mizerabile! Sub ochii unei comunități. Sub ochii și în conștiința unor oameni care poate că nu știu cum s-o ajute altfel decât dându-i, din când în când, câte ceva de mâncare… Dar dacă mâine de dimineață, când se vor duce să-i lase o bucată de pâine, o vor găsi moartă…? Înghețată de frig…
Pentru că dacă astăzi nu se va găsi cineva să-i ofere acestei femei un strop de omenie, dacă nu se va găsi și pentru ea un loc cald într-o clădire omenească, atunci pentru ea acesta e sfârșitul! Sfârșitul unui om sub ochii unei întregi comunități!
