Se zice că Dumnezeu nu-ți dă niciodată mai mult decât poți duce, iar existența bunicii Stanca pare să stea mărturie acestui lucru. Și, dacă n-ar fi sărăcia lucie în care a ajuns să-și ducă zilele, dacă n-ar fi chinul evident al bătrâneții sale, dacă n-ar fi slăbiciunea bolnăvicioasă a trupului său, mai că ai putea crede, trecându-i pragul, că ai nimerit direct într-un… tablou, a cărui imagine patinată povestește despre vremuri de mult apuse: patru pereți afumați, acoperiți cu păretare descusute, zdrențuite; jos, lutul crăpat și gol, ce ține loc de podea; două ferestre fără perdele, dincolo de care se zăresc depărtări desfrunzite; într-un colț, soba veche de lut – artistic făcută de meșteri ai locului rătăciți acum în cele veșnice – și pe care varul alb se încăpățânează încă să izbucnească de sub dârele negre de fum și de apă cursă direct din tavanul găurit de deasupra. Și între toate acestea, așezată direct pe cuvertura așternută pe scândura goală a patului ce bate suta de ani, tanti Stanca.
Bunicuța firavă, încinsă în catrință, cu mânecile largi ale iei izbucnind colorat din răscroiala vestei împletite din lână, cu capul îmbrobodit de o basma veche, decolorată și cu picioarele adâncite în ciorapi asortați cu vesta, ședea nemișcată, cu mâinile adunate în poală și privirea fixată spre cine știe ce amintire… De pe pervazul gol al ferestrei, o mâță gri, cu ochi rotunzi și verzi, neobișnuită pare-se cu alți oameni decât stăpâna, a sărit săgeată, pitindu-se direct sub patul acesteia. Iar de sub pat, doi pui de găină la fel de gri precum pisica, și cam anemici – colocatari ai octogenarei – au zburătăcit speriați direct printre picioarele noastre, făcându-ne să înțelegem de ce în mijlocul camerei, bătrânica presărase o mână de mălai și câteva boabe de porumb. „Îi țin pe toți în casă, să nu le fie frig… Da ce să fac altceva, că numai pe ăștia-i mai am… Și înc-un frate, care stă aci, devale, da care acu îi dus la deal, la animale…”, a explicat băbuța.
142 de lei toți banii…
Asta e suma din care trebuie să supraviețuiască, lună de lună, tanti Stanca: 142 de lei. Adică 92 de lei pensia de văduvă de veteran și 50 de lei ajutorul social. Așa că nu-i deloc de mirare de ce, în camera ei năpădită de funingine și plase de paianjeni, nu vezi nimic altceva de mâncare, decât câteva borcane cu cine știe ce umpluturi, înșirate direct pe jos și, din câte spune bătrânica, aduse de vecini milostivi. „Noroc și de banii ăștia de-i iau, că din ei tre să plătesc medicamentele. Am tensiune și astm și pentru asta iau pastile. Ele costă cam 100 de lei în fiecare lună, dar mi le dă compensate, cu 50 de lei. Îmi mai rămân și mie câțiva bani, din care plătesc lumina, că am becul ăsta și mai am și radioul. Îi mai dau drumul și mai ascult ce se întâmplă prin lume…. Că e greu să stai așa, numa tu cu tine, toată ziua”, a spus bătrânica.
Chiar așa, cât să reziști să stai doar tu cu tine, cât de chinuitor este să nu te mai lase trupul să-și aduci singur o cană cu apă, cum o fi ca după optzeci de ani în care ai muncit, ai iubit, ai îngrijit, ai suferit, te-ai bucurat, te-ai chinuit, ai luptat și făcut oameni nu unul, ci cinci copii… să nu mai ai pe nimeni? Dar cum o fi oare să crești cinci copii și apoi, când i-ai ridicat, să-i conduci pe patru, rând pe rând, la groapă?
N-au fost copii născuți de ea, zice tanti Stanca, fiindcă „Dumnezeu nu mi-a dat copiii mei, dar tot ai mei au fost. Bărbatul meu, când l-am întâlnit și ne-am luat, îi avea deja. Îi murise femeia și eu am fost de acord să îi cresc. A fost om bun Marin, omu meu, da a murit și el în 1986… A făcut războiul, săracu, a fost vreo trei ani prizonier în Rusia… s-a chinuit… Am stat cu el 30 de ani în Tulnici. A ridicat casa asta, dar a murit. Și m-am mutat eu aici, lângă frate-meu… Din cei cinci copii, numa unu mai trăiește. E pe la Greșu, cu necazurile lui… Eu pe toți i-am crescut ca și cum ar fi fost făcuți de mine”, a spus bătrânica. „Acum, atât mai am: doi puișori… și-o mâță”, mai șoptește.
O basma și niște portocale…
…atât a îndrăznit să spună tanti Stanca că-și dorește, dac-ar fi să se întâmple miracolul ca anul acesta să primească ceva de Crăciun. Atât de mult s-a obișnuit cu lipsurile, atât de mult s-a învățat cu sărăcia încât parcă nici pofte nu mai are, nici așteptări și nici dorințe. Nu-și mai aduce aminte când a fost ultima dată la Focșani, iar momentul în care și-a cumpărat ultima oară ceva de îmbrăcat sau încălțat l-a uitat, de asemenea, cu desăvârșire. „Nu mai țiu minte deloc, deloc… Da ce să fac eu maică, cu hainele? Că unde mă mai duc eu, în afară de la Ä‚l de Sus? Și m-am învățat și cu mâncare puțină… Da o broboadă nouă mi-ar plăcea să am… Și niște portocale… Îmi plac fructele, da sunt scumpe și nu-mi permit”, a mărturisit aproape cu timiditate…
Pur și simplu, bătrânica n-a avut curajul să spună cât de bine i-ar prinde o saltea care, pusă pe scândura patului pe care doarme acum, să-i facă nopțile mai calde și mai confortabile. N-a avut curaj să-și dorească dulciurile care este bine știut cât de mult plac vârstnicilor… N-a avut curajul să mărturisească ce bine i-ar prinde un televizor, câteva perechi de ciorapi noi, un pulover călduros, o plapumă, o pătură dar și câteva alimente… Pur și simplu, sărăcuța s-a obișnuit atât de mult ca toată viața ei să rabde, ca toată viața ei să fie ea cea care dăruiește, fără să primească nimic în schimb, încât are adânc înrădăcinată convingerea că „nu se cuvine” să-și dorească!
Casa octogenarei, ca o bombă cu ceas…
Dincolo de toate lipsurile, cel mai grav fapt din viața lui tanti Stanca pare să fie însăși casa. Așa dărăpănată cum este, e locuința ei, adăpostul ei, singurul ei adăpost. Singurul său adăpost care stă, însă, să se dărâme. Pământul din spatele casei a alunecat, iar odaia în care locuiește bătrânica este pe jumătate suspendată deasupra râpei în care, în viitorul mai mult sau mai puțin apropiat, se va prăbuși! „Am două odăi, dar trebuie să stau în asta că dincolo n-am sobă. Poate-o mai ține până-n primăvară, că altceva n-am ce să fac, n-am unde mă duce… Că cine te ține pe tine, străin, în casa lui. Și de-oi muri, măcar mor pe perna mea”, a spus bunicuța.
Este, cumva, atâta seninătate în vorbele octogenarei, atâta acceptare a situației de fapt și atâta optimism chiar, deși în jurul ei e doar sărăcie lucie poleită de mizeria neputinței, încât mai c-ai crede că această femeie a găsit secretul supraviețuirii din nimic! Mai c-ai crede că icoana straniu de veche și atât de afumată încât cu greu îi mai poți desluși imaginea, care stă atârnată de zeci de ani la colțul de sus al unei ferestre, este cea care, printr-un miracol, îi poartă de grijă octogenarei.
Haideți să luminăm Crăciunul bunicii Stanca!
Haideți să o facem pe bătrânica din Negrilești să vadă că nu e singură! Să-i arătăm că darurile i se cuvin și ei! Să creadă din nou, după mulți, mulți ani, că magia Crăciunului există! Haideți să aducem un pic de bine în viața ei, e atât de simplu! Nu se poate ca cineva să nu aibă un batic, nu se poate ca cineva să nu vrea să-i dăruiască cele câteva portocalele dorite! Și cine știe, poate că printre noi există cineva care ar putea să-i dăruiască și o saltea!
Sunt doar trei lucruri, din multele necesare, care ar aduce un strop de fericire în existența bunicii de 83 de ani! Alăturați-vă Campaniei „Monitorului de Vrancea” și Asociației ȘAPTE și haideți să „Dăruim împreună, pentru o lume mai bună”! Vă așteptăm cu orice doriți să-i donați, la sediul redacției noastre!
