Când eram copil, îmi imaginam că vrăjitoarea nu poate fi altfel decât o babă schiloadă, călare pe mătură, cu bărbia ascuțită și nasul coroiat, cu trupul scheletic acoperit de o mantie neagră și capul hidos ascuns sub o glugă. Prima vrăjitoare pe care „am cunoscut-o” a fost, din câte îmi amintesc, cea din povestea lui Hansel și Gretel. Mai apoi, am aflat că acestea nu locuiesc numai în basme, ci și-au făcut loc și în viața reală, coborând de pe mătură și urcând în mașini luxoase, renunțând la mantia neagră cu glugă în favoarea hainelor opulente și mutându-se din „căsuța de turtă dulce” în adevărate palate cu turnuri și turnulețe poleite (hmmm, ca-n basme?!) cu foiță de aur. Altele însă, au rămas ascunse în vatra satului, ducând cu ele mai departe descântecele, datul în bobi, farmecele, știința leacurilor băbești și câte și mai câte!
Iar credința în vrăjitorii iată că n-a putut fi îngropată și uitată, căci oamenii erau convinși de eficiența practicilor magice și se uitau plini de spaimă la pretinșii vrăjitori…
Un studiu făcut anul trecut, la nivel național, de Institutul Român pentru Evaluare relevă faptul că 64% din români cred în deochi, 49% cred în vise premonitorii, vrăjitoare și blesteme, 29% dintre respondenți recunosc că au un număr norocos, cel mai adesea 7 și, culmea, 13. Alți 46% dintre români cred în sfârșitul lumii, iar 64% dintre cei care au participat la acest sondaj se consideră mai degrabă norocoși.
Despre credințe oculte actuale, pe șoptite
Desigur, sunt și vrânceni care cred în vrăjitorii și farmece însă se feresc… ca „dracul de tămâie” să vorbească despre credința lor. O femeie venită să-și facă niscaiva cumpărături în Piața Moldovei a mărturisit însă că „eu cred în farmece, să știți că sunt adevărate. Când eram tânără, am găsit o broască-n fața ușii, din aia urâtă, cu bube, și am avut o vreme probleme cu bărbatul. Am umblat prin popi, pe la mănăstiri și numai așa am scăpat”, a spus, cu năduf, Maria Ciolcan, din Panciu. „Există spirite rele”, a spus, convinsă, Iustina Paveliuc, de 63 de ani, din Focșani. „Și sfătuiesc pe toată lumea ca înainte de culcare să se păzească de ele foarte simplu: să spună «Tatăl nostru» de trei ori și tot de trei ori să-și facă cruce”, a completat femeia, în timp ce Marius G., de 32 de ani, tot din Focșani, a mărturisit că are „vise care se adeveresc. Eu știu sigur, când îl visez pe bunicul meu, că o să mi se întâmple ceva rău de tot dacă nu țin cont de semnele care mi le transmite prin vis. De exemplu, am vorbit cu o fată trei ani și într-o seară l-am visat pe bunicu arătând cu degetul către ea insistent. N-am luat în seamă, dar după aia am aflat că a fost cu altcineva și că era deja gravidă”, a spus tânărul. „Fata mea se deoache foarte des, de aia îi leg mereu un șnur roșu la mânuță. I-a fost de câteva ori rău și m-a învățat o bătrână din sat de la mama să fac descântec cu chibrit ars peste o cană cu apă. Și funcționează de fiecare dată! Așa ne-am convins că există gânduri rele pornite de la oameni care îți fac rău. Nu știu dacă vor sau nu, dar îți fac rău. Așa că și eu, și bărbatu-meu ne luăm, de exemplu, chiloții pe dos de fiecarea dată când ieșim din casă”, a spus o focșăneancă ce și-a dorit anonimatul, de teamă să nu râdă cunoscuții de ea.
„Vrăjile și farmecele, cea mai neghioabă dintre credințele lumii”
În cartea sa „Superstițiunile păgubitoare ale poporului nostru”, George Coșbuc spune că să crezi că omul poate avea puteri peste fire și peste mintea de om, asta e nebunie vrednică de plâns. „Hai să zicem că ar fi duhuri și nu le cunoști firea și puterea, dar firea omului n-o cunoști? Și puterea nu i-o știi? Om ești, române, de ce să crezi copilărește că alt om poate duce pe prăjină, prin văzduhul păserilor, pe câte un ieșit din fire? Că poate băga boale în om și le poate scoate din el, numai cu gândul, câte zece sate? Ce te lași prostit așa de câte le auzi? Știu eu bine că sunt babe în câte un sat, de care se teme tot satul și-i poartă spaima ca de o dihanie dintr-altă lume. Că ar fi babă vrăjitoare, că leagă bărbații, că face pe ursită, că poartă pe prăjină, că pune-n leagăn un buștean în locul copilului, că trimite grindină pe pământul cui vrea, că deoache și oameni și câini și vite și pomi și sămănături. Dar cu ce, cu ce Dumnezeu să le facă astea? Cu deochiul, ziceți, cu descântecul, cu buruieni rele, cu puterea Diavolului. (…) Apoi eu auzeam că baba stă de vorbă cu diavolul cum aș sta eu cu dumneata, că face legământ cu el, și că baba își dă diavolului sufletul ca el s-o învețe descântece, și când colo baba nici nu vrea să-l vadă-n ochi! Cred și eu! Oricât de îndrăcită babă să fii, da pe diavol tot nu vrei să-l vezi așa deodată nas în nas! Așadar asta e o minciună ori a babelor ca să sperie oamenii, ori a oamenilor care au prins frica babei!”, scrie George Coșbuc în cartea sa, spunând că drac în lumea asta e numai voința rea și gândul rău al omului și că cine vrea să facă rău are destul drac într-însul.
În ceea ce privește descântecele, marele nostru scriitor spune că sunt „curate fleacuri băbești” și că în ele nu e decât vorbărie multă, cum că „a plecat cutare pe cărare frumos și voios și la mijlocul drumului l-a întâlnit lupul și lupoaica, smeul și zmeoaica și că l-au mușcat și l-au trântit și l-au izbit, și apoi vin blesteme și amenințări să fugă lupul și lupoaica de la cutare, că dacă nu cinstita babă are să-i străpungă cu frigarea, să-i măture cu mătura, să le taie coada și să le vândă pielea la negustor. Apoi, pe lângă vorbe sunt anumite lucruri de făcut, când descânți: să caști, să învârtești o ulcică, să clatini apa din ea cu paiul, să sufli peste ochi, să străpungi cu acul un cățel de usturoi, să învelești și să dezvelești focul, să coci o turtă în spuză, să nu te uiți îndărăt, să stingi cărbuni, să verși apa pe un câne și minunății din astea așa că la urmă tot cânele săracul le plătește toate. Că îl și uzi și îl și bați de-l topești: că dacă se scutură de apă va fi de folos descântecul, dacă nu, nu. Vai de câne, dacă nu se scutură!”, scrie, cu umor, George Coșbuc.
Când nu crezi în vrăji, nu se prind de tine
În cartea sa, George Coșbuc descrie și combate inteligent, folosind umorul ca armă psihologică, practici precum „furarea somnului și a inimii” de către babe îndrăcite și strigoaice, dar și despre „furatul laptelui”, credință care mai există și astăzi pe la țară și care nu sunt decât „minciuni scornite de unul care a vrut să-și bată joc, iar proștii i-au luat gluma-ntradins”. Iar în ceea ce privește leacurile băbești, el amintește, printre altele, despre „vindecarea cu fumuri” a sperieturii, cu păr de urs, de câine, piele de șarpe. „Prea nesfârșită și fără leac e încrederea voastră în fumuri. De te-ai lua după babe toate boalele din lume și-ar avea leacul în fum. Și câte buruieni otrăvitoare și câte lucruri scârboase n-amestecă babele într-o oală, deasupra căreia țin copilul, câteodată cu capul în jos, peste fumul puturos, până leșină. Sămințe de măsălariță și de cânepă sălbatecă, oase de pește și cap de cal, găinaț de cioară și scârnăvie de lup, amestecate toate și coapte-n cuptor”.
În cartea sa, scriitorul povestește despre credința oamenilor în iele, moroi, duhuri necurate, în „strigoi care ies din morminte, sug inimi de oameni” și care cică pot fi alungați cu usturoi descântat. „Adevăratul om curajos n-are nevoie nici de usturoi nici de nimic ca să fugă stafiile de el, dar cel fricos mai prinde curaj când știe că are la el lucruri descântate și biruiește spaima, și biruind-o pe ea, firește că stafiile nu se apropie”, zice George Coșbuc. Amintește despre faptul că bolile trupești pot influența visele – „întâi e durerea ori boala apoi e visul cu vedenii”. Arată cum murdăria, și nu vreo vrajă, e cauza bubelor și iritațiilor de pe piele pe care babele cică le vindecă ungându-le cu „scârnă fierbinte de câne, de pisică, balegă de vacă, găinațuri și murdărie de om”, vrând să scoată deci mizeria cu altă mizerie, îngrămădind boală peste boală…
Și mai spune el că „vraja e un moft băbesc, și nu vraja îmbolnăvește și omoară, ci frica de vrajă. E ca și blestemul. Dacă blestemi un om și el nu știe nimic, el n-are cum să se gândească la blestemul tău și blestemul nu prinde”. Mai zice că „vraja e boala celor slabi de înger”, că cel care nu crede în ele nu se vor prinde de el și că cel ce aleargă după „zodiași, după păscălitori, după descântători și cărturărese, după ghicitori și proroci mincinoși îți pierzi degeaba numai vremea și banii”.
Dar toate acestea nu sunt decât o mică parte din minunata carte a scriitorului care a avut curajul să abordeze, în anii 1900, o temă atât de controversată, pe care a lăsat-o moștenire generațiilor următoare, fără să știe cât de reală și cât de actuală va rămâne! Citiți-o, și cu siguranță veți privi cu alți ochi credința în farmece și vrăjitorii.
