E 3 august, iar Focșaniul e destul de agitat. Pe strada Doctor Telemac, nimic nu pare schimbat. La colț de stradă, o doamnă își așteaptă clienții care, sătui de căldura insuportabilă ce a revenit, vor să se răcorească cu o felie zdravănă de pepene. Nu trebuie să te apropii prea mult de umbrela ei multicoloră ca să poți simți mirosul dulce care te poartă ușor cu gândul la o scurtă vacanță, într-un loc răcoros, luând o gustare sănătoasă și răcoritoare. Oamenii vin și cumpără, semn că marfa este bună. Pentru câteva momente, e singurul loc în care „mișcă ceva”, de pe strada Doctor Telemac.
.jpg)
Traversez pe partea cu farmacia Helen și nu apuc să ajung pe trotuar, că o mașină-mi taie calea și-mi umple ochii de praf, la propriu. În urma ei mă uit atentă la drum și observ că o bună parte din el e peticit…cu nisip. Nici zebra nu mai are toate dungile „acasă”. Mai fac doi pași și privirea mi se îndreaptă către trotuarul incomplet, cu pavele lipsă și o gaură frumușică, care-ți poate lăsa și un semn frumușel dacă nu ești atent pe unde calci. Când mă întorc către spațiul verde, văd lângă pubelele de gunoi câteva pavele, care par a fi piesele de puzzle ce lipsesc de pe trotuar.
.jpg)
În continuare, mașini peste mașini, parcate ori pe jumătate din trotuar, ori, de ce nu, pe toată lățimea trotuarului și pietoni, care din lipsă de alternative, împart șoseaua cu șoferii. Oamenii, puțini la număr ce-i drept, probabil din cauza orei de prânz și căldurii, privesc când la obiectivul camerei, când în jurul lor, căutând tacit și din priviri niște răspunsuri. Sunt curioși să afle ce anume e atât de important de fotografiat prin zonă. „La ce o fi făcând poze fata aia?” aud în spatele meu. Mă întorc, zâmbesc și îmi văd de drum. La prima intersecție, traversez. Cu ochii pe sus și-n jurul meu, uit de existența unui crater în asfalt, pe care în urmă cu cinci minute îl arătasem unei colege și-i spuneam:”Dacă ești căscat, te trezești pe jos.” Iată-mă, căscată și transpirată, cum calc direct în zona cu pricina, mă dezechilibrez și nu mai aveam mult până să fiu nevoită să mă adun de pe jos. Norocul meu că nu mai era nimeni prin zonă să mă vadă. Mă apropii de spațiile verzi din fața blocurilor, care sunt și nu prea îngrijite. De multe ori am auzit locatari care se plângeau că nu au spații verzi în fața blocului, dar cei care au, de ce nu le întrețin? Undeva, înconjurat de buruieni și „semnalizat” de jur împrejur cu niște șipci albe, zăresc un pom. În rest, nimic. De fapt, gunoiul altora aruncat prin grădinițile de lângă bloc și pe străzi, nu e chiar nimic.
.jpg)
Aleile care duc către intrarea în blocuri sunt de două feluri: cele renovate și cele peticite. Așa cum era de așteptat, cele renovate sunt, în mare parte, cele care duc la un coafor, o farmacie sau un magazin. Restul au rămas la mâna locatarilor sau mai bine zis, la buzunarul lor. Unde au fost bani și interes, s-a rezolvat, iar unde unul din factori a lipsit (sau amândoi), s-a lăsat în voia sorții.
În fața Inspectoratului Școlar Județean, peisajul este altul. Spațiul verde îngrijit, molizi, floricele mici și albe printre firele de iarbă și un trotuar complet și îngrijit. Dar, cum nici o minune nu ține prea mult, în partea cu zona de acces la demisolul Inspectoratului, e decupată frumos și cu model, o bucată de asfalt (nimic surprinzător, de altfel).
Înaintând spre strada Pictor Nicolae Grigorescu, se inversează unele aspecte. Dacă până la Inspectorat, gunoiul stătea în pubele, iar oamenii în apartamente, feriți de soare, de la Inspectorat încolo, treaba stătea așa: gunoiul dădea pe afară sau era așezat lângă pubele, vreo doi-trei locatari stăteau pe băncile din fața blocului și o alee era în plin proces de renovare. Când mă apropii să fotografiez, un domn care dorea probabil să afle scopul meu prin zonă, îmi spune că nu am voie să fotografiez blocul respectiv. Zâmbesc și-i spun, pe un ton relaxat, că sunt în spațiul public și am acest drept. Domnul insistă, dar eu nu mai insist și după ce am obținut cadrul dorit, înaintez și caut o cale de acces spre spatele blocurilor. Aici, multă liniște și…o pisică, deloc timidă. Merge înaintea mea, iar când mă opresc eu să fotografiez sau să studiez zona, se oprește și ea. Reușesc să o sperii când dau cu piciorul într-o creangă, dar nu se îndepărtează foarte mult. E singura care „a ieșit din casă” la ora prânzului pe aici.
.jpg)
Ajung iar pe strada Doctor Telemac și înaintez către intersecția cu Inspectoratul Școlar. Privesc în stânga și-n dreapta, pe strada Dornei și nu găsesc nimic diferit: gropi în asfalt, trotuare personalizate cu urme de picioare (probabil celor care au făcut asta li s-a părut amuzant să-și bage picioarele la propriu în munca altora), gunoi și iar gunoi. Dacă străzile nu ar fi pline de pubele disponibile pentru toate tipurile de deșeuri, aș înțelege. Așa, îmi e greu să pricep și să-i înțeleg pe cei care nu sunt dispuși să facă un minim de efort pentru ei, că la urma urmei, nu e strada mea, a ta sau a nu știu cui, nu e aerul mamei sau natura lui bunică-miu. Tot ce ne înconjoară ne aparține nouă, tuturor, iar nepăsarea asta care plutește în aer distruge. Ne distruge. Nu vă așteptați ca autoritățile să facă ceva, atâta timp cât noi, oamenii care trăim în orașul ăsta mic și vulnerabil, nu mișcăm un pai din loc.
Homo locum ornet (Omul sfințește locul), nu? Atunci, ce se așteaptă?
