Reporter: Domnule doctor, unde v-ați născut și unde ați copilărit?
Medicul Radu Merchea: M-am născut în Focșani, în 1985, și am copilărit la Cîmpuri, lângă Soveja, într-un sat de munte, și nu a fost vorba doar de o vacanță, pur și simplu am stat acolo până la 7 ani, până să mă duc la școală. Practic, toți cei șapte ani de acasă mi i-am petrecut la Cîmpuri, cu bunicii. Pe vremea aceea nu exista posibilitatea unor bone, mamele aveau concediu doar trei luni de zile, iar majoritatea dintre noi am fost plasați la bunici.
Rep.: Ce amintiri vă leagă de copilărie?
R.M.: Toate amintirile legate de copilărie sunt unele plăcute. Nu știu câți își aduc aminte de copilărie ca fiind ceva neplăcut, ba dimpotrivă, toate acele nimicuri, bunicii care făceau anumite treburi prin copilărie, satul de pe vremea respectivă, totul pare extraordinar pentru că este din punct de vedere al copilăriei, iar atunci totul este extraordinar.
Rep.: Cursurile cărui liceu le-ați urmat?
R.M.: Am urmat cursurile Liceului Unirea din Focșani, iar școala generală am făcut-o la Școala numărul 9, actualmente „Ștefan cel Mare”.
Rep.: Ați dat la medicină, iar apoi ați ales ca specializare ORL. Mama, un cunoscut medic ORL-ist la noi în județ, are vreo influență în această alegere?
R.M.: Da, depinde din ce punct de vedere privim. A avut o influență nu în sensul de îndemnat, obligat. Decizia a fost întotdeauna a mea, dar cu siguranță a avut o influență pentru că am simțit ajutorul pe care mi-l poate oferi. E important în această meserie, să ai de la cine să înveți. În meseria asta, mai mult decât în oricare altă meserie, este important să furi meseria, iar să iei de undeva meseria și chestiunea asta se face destul de greu, când lucrezi cu un străin. Când ai un părinte de partea ta, care este mai mult decât dispus să-ți ofere cunoștințe, este clar că m-a ajutat din punctul ăsta de vedere. Eu am crescut sub aripa mamei. De când eram mic, eu am fost adus la această policlinică, și mă jucam cu parafa mamei, vedeam ce face ea, mai târziu, când eram în liceu, mă duceam și o ajutam la audiograme, la impedanțe, pot spune că am fost exact ca un ucenic, iar apoi, evident, când am dat la Rezidențiat, știam cu ce se mănâncă această specializare, mai mult decât oricare alta.
Rep.: Unde ați făcut Rezidențiatul?
R.M.: Ä‚sta e un lucru foarte important, pentru că Rezidențiatul se face în centre universitare și vreau să spun că am avut norocul de a-l face în cel mai mare centru universitare, care este Institutul Național de ORL „Dr. Dorin Hociotă” din București. Lumea îl știe de ORL Panduri, care este cel mai mare spital monoprofil din Europa de Est. Are 250 de paturi numai pe ORL. Sunt în jur de 30 de medici specialiști, toți extrem de performanți. Șeful clinicii este profesorul Zainea, un tip extrem de implicat în ceea ce înseamnă predatul și învățatul. Mama are cel mai mare aport, pot spune că e mentorul meu, iar la Institut, eu am fost îndrumat de mai mulți medici, însă cel mai apropiat am fost de profesorul Bogdan Mocanu, pentru că am îndrăgit foarte mult ceea ce face și anume chirurgie endoscopică rino-sinusală, adică abordarea sinusurilor paranazale endoscopic. Mi-a plăcut să lucrez cu doctorul Mocanu și am încercat să preiau de la el cât mai multe. Prima intervenție pe care am făcut-o cap coadă singur a fost o intervenție rino-sinusală.
Rep.: După ce ați terminat Rezidențiatul ați venit la Focșani. De ce ați ales acest drum, în condițiile în care medicii tineri aleg să profeseze în străinătate?
R.M.: Sunt mai multe implicații, să zic așa. În primul și în primul rând, există mulți care atunci când pleacă din Focșani, își jură că nu se mai întorc niciodată aici. Eu nu sunt genul ăla de persoană. În al doilea rând, sigur nu mă pot cataloga nici un mare fan al Focșaniului, că mi-am dorit întotdeauna să vin aici, pentru că aș minți. Cred că adevărul este undeva la mijloc. Existau anumite chestiuni pe care puteam să le practic mai bine în Focșani, anume partea cu chirurgia endoscopică și dezvoltarea meseriei din acest punct de vedere, având în vedere profilul și ajutorul mamei. Cu cabinetul, dar și din alt punct de vedere. Noi facem o echipă, cu mama și cu soția, care este tot medic ORL, o echipă foarte bună și facem o mare performanță pentru Focșani, în cadrul acestui cabinet. Am putut să mă dezvolt mai bine aici, asta este ideea. Soția mea lucrează și în sistemul public, este medic ORL-ist la Spitalul Militar, iar jumătate de zi suntem la stat, jumătate la privat.
Rep.: Unde vă place să munciți mai mult, în sistemul sanitar public sau în cel privat?
R.M.: În privat, categoric. Din punct de vedere al performanței medicale, nu se pune problema de lucrurile pe care le poți face în privat și cele pe care le poți face la stat. Apoi, din punct de vedere al managementului, lucrurile sunt pe butuci. Eu vorbesc la modul general, de tot sistemul sanitar, eu ca manager la cabinetul meu privat sunt lucruri pe care nu le fac și nu le-aș face niciodată, așa cum le face spitalul de stat. E o dezorganizare totală în sistemul de stat. Din punct de vedere al managementului, este dezastruos în sistemul public. În schimb, privatul investește constant în îmbunătățirea performanței. Ok, privatul e un business, interesul celui de la privat este să-i meargă bine, dar îi merge bine doar dacă face performanță. Interesul lui este să fie mai performant decât concurența și să fie cel mai bun, pe când statul doarme. El nu are niciun interes, vrei nu vrei, ăsta e statul.
Rep.: Venind vorba de sistemul sanitar de stat. Ce lipsuri aveți în cabinet, de ce aveți nevoie?
R.M.: Endoscop, în primul rând. Noi, otorinolaringologii lucrăm cu niște cavități care sunt prost iluminate și care se văd destul de greu. Astfel, acum există această endoscopie care a devenit o necesitate în ORL. Nu există un examen clinic ORL, care să nu fie dublat de examenul endoscopic, iar noi nu avem așa ceva. Eu lucrez la Spitalul Județean de la 1 februarie, și am fost primit foarte bine, oamenii au fost amabili, deschiși și m-au înțeles. În special, de la doctorul Liviu Petrea, șeful Blocului Operator, de la Anestezie, de la doamna doctor Aignătoaie, care m-au ajutat foarte mult. Una e să faci doar ambulator, consultații, parafă și doar să ghidezi.
Rep.: Ce vreți să spuneți?
R.M.: Noi, Focșaniul și Vrancea am devenit o haltă, noi suntem cei care facem circulația, pentru că afecțiunile puțin mai grave se trimit la București. Eu am venit de la București, iar lucrurile astea se făceau în mod normal, așa că am reușit să implementez acest lucru, iar acum operez în fiecare zi cazuri pe care le făceam la București. De exemplu, chirurgia endoscopică rino-sinusală. Cazuri grave au fost destul de multe, și sunt. Cazurile grave în ORL sunt neoplasmele, cancerele de laringe, iar în cazurile de extirpare a cancerelor în stadii avansate, nu se pot face la Focșani și se trimit mai departe
Rep.: Aici, la cabinetul din Policlinică, lucrați mai mult cu copiii. Vă ajută faptul că sunteți tată în relaționarea cu cei mici?
R.M.: Da, dar văd și adulți. Și, da, îi înțeleg mai bine. Copiii mi-au plăcut dintotdeauna și am colaborat și comunicat foarte bine cu ei. Un copil dacă intră în cabinet și-l faci să râdă sau pur și simplu, te apropii de el, e al tău. De când sunt părinte, îi înțeleg foarte mult pe părinți. Copiii sunt foarte inteligenți, la modul cel mai serios. Dar dacă unui copil îi explici ce ai de gând să faci, și doar te uiți cu un beculeț la urechiușa lor, copiii, majoritatea, înțeleg și stau. Trebuie să ai răbdare.
Rep.: Că tot vorbim de copii, sunteți copilul mamei dumneavoastră. Este mândră că i-ați urmat calea?
R.M.: Da, este! Categoric. Lucrul ăsta îmi este tare drag pentru că văd cum este mândră și foarte încântată, pentru că avantajele sunt de o parte și de cealaltă, pentru că este clar că noi avem de profitat după experiența ei de o viață, adică eu și soția, dar și ea la rândul ei se sprijină pe noi pentru lucrurile mai noi. Noi ne consultăm tot timpul, suntem o echipă. Dintr-un simplu cabinet, am făcut o miniclinică, în fiecare seară la noi este un mini congres, pentru că ne povestim cazurile, și avem discuții foarte constructive.
Rep.: Vă gândiți la un moment dat să vă retrageți doar în privat, exact așa cum a făcut mama dumneavoastră?
R.M.: Probabil că da, dar acum să vedem și cum va evolua sistemul public de stat, poate lucrurile vor fi mai bune. Eu vă spun foarte sincer, sunt anumite lucruri care pe mine mă încântă la spitalul de stat, cum ar fi intervențiile elaborate, cu anestezie generală, pe care nu le poți practica în privat decât dacă ai o clinică mare. Foarte multe lucruri performante se fac și în spitalele de stat. Dar da, probabil că mă voi retrage la privat.
Rep.: Ce ne puteți spune despre viața personală?
R.M.: Soția este tot medic ORL, am un copil. Eu cam 12 ore sunt plecat de acasă și seara este singurul moment în care stăm cu toții. Ce să zic, nu prea am timp de viața personală, dar nici nu mă plâng. Recunosc, mie îmi place foarte mult ceea ce fac. Câteodată mă simt mai bine la muncă, decât mă simt acasă. Mă iau cu treaba, îmi este foarte, foarte drag ce fac. Eu îmi îndrăgesc copilul, și îmi place foarte mult să stau cu el, dar sunt foarte implicat în muncă. Dar încerc mereu în week-end să fac ceva constructiv, să nu stau, plecăm pe undeva împreună. În timpul liber joc tenis, îmi place foarte mult, sunt de-a dreptul dependent, este un sport foarte frumos. Și citesc foarte mult de toate, mai multă istorie. Citesc în fiecare zi.
Rep.: Ce planuri de viitor aveți?
R.M.: Vreau să dezvolt mai mult chestiunea asta de privat, intenționez să fac un centru în care să operez și mai mult în privat. Aș vrea să deschid o clinică, împreună cu mama și soția, dar și cu alți medici. Nu știu dacă neapărat monoprofil, poate chiar și alte specialități. Pe plan personal, poate un alt copil.
Rep.: Dacă ar fi să mulțumiți cuiva, pentru ceea ce sunteți, cui i-ați mulțumi?
R.M.: Părinților, clar! Este o falsă percepție că ți se datorează anumite chestiuni, din punctul meu de vedere, eu datorez majoritatea lucrurilor pe care le-am realizat, părinților. Și acum, fiind părinte, îmi dau seama de câtă perseverență și devotament a fost nevoie din partea lor ca să „împingă” la copii o viață întreagă. Părinților mei le datorez foarte multe și cu siguranță o să le urmez exemplul.
