Mai puțin important, ar zice mulți, decât un loc de parcare disponibil, un trotuar fără gheață, o plombă necesară în asfaltul din oraș, o lampă funcțională într- un cartier întunecos și de ce nu o bancă intactă în parc, este, sau mai bine zis a fost, un semn, hai să-i spunem turistic, care îndeplinea un rol simplu dar precis, acela de a indica clădirea unde a locuit Cracalia (Leon) și a explica pe scurt cine a fost acesta, adică „născut la 6 Iunie 1838, mort la 30 August 1877, intrat în armată ca soldat la 1855, capătă gradul de sub-locotenent la 1863, în 1868 ajungea locotenent, căpitan la 1871. Comandant al unei companii din Regimentul 10 Dorobantl, el moare pe câmpul de luptă la 30 August 1877, la atacul reduteI Grivița”. Din păcate, placa de marmură nu mai există, poate a fost îndepărtată. Eroul de război Cracalia, la fel ca vecinul de mahala, dar și de eternitate, cunoscutul martir George Șonțu, au pierit amândoi tragic, dar au câștigat în schimb nemurirea.
Iată cum este relatată nefericita întâmplare în Cronica Vrancei VII, coordonată de profesorul Horia Dumitrescu :
„Batalionul 1 din Regimentul 10 Dorobanți Putna, condus de maiorul George Åžonțu și care era sortit să deschidă crunta bătălie de la redutele Grivița, avea în momentul pornirii la atac următorul dispozitiv: compania 1, sub comanda locotenentului Chivu Stănescu, în care a luptat și sublocotenentul Gheorghe Pastia, nobilul ctitor al Teatrului și Ateneului din Focșani și compania a III – a, sub comanda căpitanului Leon Cracalia, din care făcea parte și locotenentul Gheorghievici, se găseau în prima linie de luptă. Compania a II-a, sub comanda căpitanului Vâlcescu, compania a IV-a, sub comanda căpitanului Bengescu și încă o companie, care ducea fascinele și scările pentru escaladat parapeții, se găseau în urmă, răspândite în coloană de companii. Pe o ploaie măruntă și o negură deasă care stăpâneau tot cuprinsul câmpului de bătălie, coloana de atac a început mișcarea spre pozițiile inamice. În față, desfășurate în linie de trăgători, înaintau compania I, sub comanda locotenentului Chivu Stănescu și compania a Ill- a, sub comanda căpitanului Cracalia Leon, urmate de alte trei companii de susținere, care transportau sape pentru astupat tranșeele, fascinele pentru umplerea șanțurilor și scări de asalt pentru escaladarea parapetelor. În mijlocul lor se afla maiorul George Åžonțu, îmbărbătându-i. De aproape, în formație de atac venea batalionul căpitanului Valter Mărăcineanu. Comanda întregului eșalon o avea locotenent-colonelul Constantin Poenaru, comandantul Regimentului 8 Linie. 17 După ce a parcurs, sub focul intens al inamicului, aproape un kilometru, coloana de atac a Diviziei a 3 – a s-a apropiat de culmea dealului. Ajunși pe creasta descoperită a dealului, soldații au rămas înmărmuriți. Privind de jur-împrejur, ei au observat că nu sunt la marginea redutei, așa cum li se spusese înaintea atacului. De asemenea, au observat că între ei și redută nu era un loc plan, așa cum fuseseră informați, ci se aflau în fața unei vâlcele largi de aproximativ 600 – 700 de metri, cu malurile repezi și acoperite cu tufișuri care îngreunau mult înaintarea trupelor noastre. Valea aceea, despre care nu se știa nimic și care nu era marcată pe hărțile oficiale, a căpătat atunci denumirea de „Valea Plângerii” sau” Valea Sângelui”, în amintirea lacrimilor și sângelui care au curs în acea zi. Bravii dorobanți nu s-au oprit. Având în fruntea lor pe maiorul Åžonțu, ei au coborât, în ordine perfectă, până în fundul văii și, urmați de infanteriștii căpitanului Valter Mărăcineanu, s-au avântat spre redută, urcând „panta repede și acoperită de tufăriș mărăcinos, care împiedica mersul oamenilor, fără a-i putea ascunde de focul apărătorilor redutei și de focul forturilor învecinate. Sub ploaia de obuze și șrapnele, trimise cu precizie de pe înălțimile Bucov, unde otomanii instalaseră o baterie de artilerie și puzderia de gloanțe ce se revărsa din șanțurile de apărare și de pe parapetul redutei, dorobanții se apropie de pozițiile dușmane. Situația românilor era disperată: asupra coloanelor de atac se abăteau atât focul din față, cât și cel din șanțurile de apărare aflate în flanc, provocând mari pierderi de vieți omenești. La câțiva pași de gomistul Niță Rotaru, o schijă de obuz l-a izbit în gât pe maiorul George Åžonțu, care căzu pe loc, lovit de moarte. Văzând pe maiorul Åžonțu mort, curajosul căpitan Leon Cracalia a luat comanda companiilor și, îmbărbătându-și putnenii, au continuat atacul. La scurt timp, căzu mort și el, lovit de un glonte în piept.”
Acesta a fost momentul intrării în istorie a celor doi eroi focșăneni. Mai târziu, imobilul din Focșani unde s-a născut și a trăit Cracalia, a fost încadrat în lista monumentelor istorice, iar lângă a fost montată mica, dar sugestiva legendă a celui căzut pentru independența neamului său. Dacă placa respectivă va mai fi vreodată refăcută și instalată, în același loc sau pe aproape, e greu de spus. Poate da, poate nu, oricum acest lucru depinde de felul cum înțelegem noi să-i respectăm pe cei care au înfăptuit destinul național.
Florin Marian Dîrdală
Arhivele Naționale Vrancea
