Judecătorii de la Instanţa supremă susţin, în decizia de achitare a foştilor ofiţeri de Securitate Marin Pîrvulescu şi Vasile Hodiş, cei care l-au torturat pe disidentul Gheorghe Ursu, că la nivelul anului 1985 nu se poate reţine că represiunea organizată de Securitate avea un caracter sistematic şi s-ar fi exercitat prin controlul informativ al „întregii populaţii active”, ci ar fi vorba doar de „un conflict limitat la câteva persoane”.
Mai mult, judecătorii spun că în timpul regimului Ceauşescu nu exista o intenţie clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităţilor statului. În motivarea deciziei, magistraţii fac o comparaţie între cazul disidentului Gheorghe Ursu şi cu suferinţele îndurate de deţinuţii politici la Penitenciarul de la Râmnicu – Sărat, condus de torţionarul Alexandru Vişinescu. Concluzia judecătorilor este că, dacă la nivelul anilor 1948 – 1964, autorităţile comuniste au încercat suprimarea fizică şi psihică a unui număr imens de români, în special intelectuali de elită şi personalităţi din toate domeniile vieţii sociale, nu acelaşi lucru se poate spune de securiştii care l-au anchetat şi torturat pe Gheorghe Ursu. „Spre deosebire de anii 1948-1964, în care s-au produs acele atrocităţi împotriva poporului român, la nivelul anului 1985 nu se mai poate considera că există o intenţie clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităţilor statului, prin acte materiale ce s-ar circumscrie infracţiunii analizate şi care să permită încadrarea oricărui comportament nelegal faţă de persoanele aflate în detenţie în acest tip de infracţiune. Împrejurarea evocată de procuror în sensul că represiunea organizată de Securitate ar avea un caracter sistematic şi s-ar exercita prin controlul informativ al „întregii populaţii active” (şi prin aceasta s-ar face dovada situaţiei premisă cerută de textul incriminator), dat fiind numărul cetăţenilor români supravegheaţi sau urmăriţi de securitate în anii 1974-1989, nu poate fi reţinută de Înalta Curte”, precizează Instanţa supremă.
Mai mult, judecătorii susţin că în rechizitoriu se reţine că ar fi vorba de un control informativ al „întregii populaţii active”, însă la nivelul anului 1985 populaţia României număra peste 22 de milioane de persoane, iar dacă numai jumătate din aceasta ar fi fost activă, cele 110.000 (indicate de parchet ca existând la nivelul anului 1989) de persoane aflate în diverse forme de urmărire informativă ar reprezenta un procent de 1% din populaţia activă şi nicidecum întreaga populaţie activă, cum se susţine de către procuror.
Totodată, prin rechizitoriu se susţine, în privinţa metodelor utilizate de Securitate în acţiunile represive, că tortura a fost principala metodă ilegală de anchetă, dar şi folosirea bătăii şi a subalimentaţiei prelungite, în scopul obţinerii de declaraţii acuzatoare, presiuni morale pentru constrângerea persoanelor anchetate de a declara ce li se impunea, însă judecătorii spun că „nu s-a indicat nicio probă din care să rezulte folosirea acestor metode la nivelul anului 1985 şi, ceea ce este mai important, nu s-a invocat, cu trimitere la probe, intenţia sistematică de torturare, mutilare sau exterminare a persoanelor căzute sub puterea adversarului”. „Aşadar, Înalta Curte reţine că, prin probele administrate în cauză, inclusiv în apel, s-a făcut dovada unor interacţiuni ale organelor de stat (chiar organe ale Securităţii) cu mai multe persoane determinate, însă nu s-a făcut dovada existenţei, în perioada în care se reţine comiterea infracţiunii de către inculpaţi, a unui conflict (adversităţi) între autorităţi şi populaţie sau parte din aceasta, în cadrul căruia să existe o preocupare sistematică a autorităţilor de exterminare fizică sau psihică a populaţiei sau a unei părţi din acesta pe diverse motive (aşa cum s-a întâmplat în perioada anilor 1948-1965, împrejurări reţinute prin hotărârile penale la care s-a făcut referire în cele ce preced). Un conflict limitat la câteva persoane determinate nu poate fi considerat ca situaţie premisă a infracţiunii de tratamente neomenoase. Or, exact această situaţie premisă de intenţie sistematică de exterminare din partea autorităţilor face diferenţa dintre infracţiunile contra păcii şi omenirii şi infracţiunile individuale cu acelaşi element material cuprinse în celelalte titluri ale Codului penal (omor, supunere la rele tratamente, tortură etc.)”.
Torţionarii disidentului Gheorghe Ursu – achitaţi definitiv de Instanţa supremă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus joi achitarea definitivă a foştilor ofiţeri de Securitate Marin Pîrvulescu şi Vasile Hodiş, acuzaţi că l-au torturat pe disidentul Gheorghe Ursu, pentru săvârşirea infracţiunii de tratamente neomenoase. Instanţa supremă a respins, ca nefondate, apelurile depuse de procurori şi Andrei Ursu, fiul lui Gheorghe Ursu, fiind menţinută decizia de achitare aplicată în octombrie 2019 de Curtea de Apel Bucureşti. Marin Pîrvulescu şi Vasile Hodiş au fost trimişi în judecată de procurori pentru crime împotriva umanităţii, însă judecătoarea Mihaela Niţă de la Curtea de Apel Bucureşti a schimbat încadrarea faptelor în infracţiunea de tratamente neomenoase, pe motiv că legea mai favorabilă este Codul penal din 1968.
În acelaşi dosar, Tudor Postelnicu (decedat), fost şef al Departamentului Securităţii Statului, a fost achitat pentru complicitate la tratamente neomenoase.
Gheorghe Ursu, inginer de construcţii, poet şi scriitor, a fost cercetat de Securitate în anii ’80, după ce a trimis scrisori către „Europa Liberă” şi pentru că ţinea un jurnal în care nota ororile conducerii comuniste. Procurorii susţin că, în perioada ianuarie – noiembrie 1985, inginerul disident Gheorghe Ursu a făcut obiectul urmăririi informative şi judiciare pentru acte sau fapte considerate ostile regimului comunist, fiind arestat la 21 septembrie 1985. A murit pe 17 noiembrie 1985.
Procurorii militari au stabilit că Marin Pârvulescu şi Vasile Hodiş au exercitat acţiuni represive şi sistematice (filaj, urmărire informativă, percheziţii, audieri sistematice, acte de violenţă fizică şi psihică) asupra lui Gheorghe Ursu, acţiuni care „au avut ca urmare producerea de suferinţe fizice sau psihice grave şi au fost de natură să îi aducă o atingere gravă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, în principal a dreptului la viaţă”.
Fiul disidentului, Andrei Ursu, susţine că Mihai Pîrvulescu a fost cel care l-a anchetat mai întâi în stare de libertate pe Gheorghe Ursu. Pentru că acesta din urmă a refuzat să îşi denunţe prietenii, printre care cunoscuţii scriitori Nina Cassian, Geo Bogza, Radu Cosaşu, Securitatea a hotărât „continuarea cercetărilor sub stare de arest”, „urmând ca în cercetări să se clarifice şi natura relaţiilor” cu aceştia.
Pentru a încerca să evite un caz de persecuţie politică ce ar fi fost neprielnic pe plan internaţional regimului Ceauşescu, Securitatea i-a înscenat lui Gheorghe Ursu un caz de drept comun pentru posesia a 17 dolari, pentru care l-a arestat pe 21 septembrie 1985. A fost închis într-o celulă cu doi deţinuţi de drept comun, Marian Clită şi Gheorghe Radu, care au primit ordin de la securişti să exercite acte de violenţă asupra lui. Inginerul Gheorghe Ursu a murit în urma bătăilor primite de la Marin Pîrvulescu şi de la alţi ofiţeri de securitate, dar şi în urma agresiunilor din partea unor deţinuţi de drept comun.
Până acum, trei persoane au fost condamnate în acest caz: col. (r) Tudor Stănică, pe atunci şeful Miliţiei din Capitală, col. (r) Mihai Creangă, adjunctul său, şi Marin Clită, colegul de celulă al disidentului. Tudor Stănică nu a făcut nicio zi de închisoare invocând motive medicale, Mihai Creangă a scăpat după zece ani, iar deţinutul de drept comun Marin Clită a ieşit din puşcărie după nouă ani pentru bună purtare. În prezent, Clită este din nou în penitenciar, unde execută o condamnare de 14 ani primită în Danemarca, fiind acuzat că a omorât o stewardesă într-o cameră de hotel din Copenhaga.
