Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul este prăznuită pe 24 iunie. Aceasta sărbătoare este cunoscutâ în popor și sub denumirea de Sânziene sau Drăgaica.
Naşterea Sfântului Proroc Ioan Botezătorul
Biserica a închinat Sfântului Proroc Ioan, Botezătorul şi Înaintemergătorul Domnului, o serie de şase sărbători care începe în anul bisericesc (1 septembrie) cu Zămislirea Sf. Proroc Ioan Botezătorul (23 septembrie); urmează Soborul Sf. Proroc Ioan Botezătorul (7 ianuarie); Întâia şi a doua aflare a capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul (24 februarie); A treia aflare a capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul (25 mai); Naşterea Sf. Proroc Ioan Botezătorul (24 iunie), sărbătoare care în popor poartă numele de Sânziene sau Drăgaică; Tăierea capului Sf. Proroc Ioan Botezătorul (zi în care Biserica a rânduit post) (29 august).
Sărbătoarea din 24 iunie a naşterii Sfântului Proroc Ioan Botezătorul pune în lumină venirea pe lume a celui mai mare om născut din femeie, apostolul pocăinţei, cel mai mare sihastru şi postitor din câţi au fost vreodată (vol. „Predici la praznice împărăteşti şi la sfinţi de peste an”, arhimandrit Cleopa Ilie, 1996).
Sfântul Proroc Ioan Botezătorul, numit şi „Înaintemergătorul”, pentru că a anunţat venirea Lui Iisus Hristos – Mesia, s-a născut în cetatea Orini, în perioada în care Irod era rege al Iudeii.
Potrivit Sfintei Scripturi, în acest timp era preot la Templul din Ierusalim, Sfântul Proroc Zaharia, învăţător al Legii Vechi, care a fost tatăl Sfântului Ioan Botezătorul. Preotul Zaharia era căsătorit cu Elisabeta, care era sora Sfintei Ana, mama Maicii Domnului.
„Şi erau amândoi drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără prihană în toate poruncile şi rânduielile Domnului. Dar nu aveau nici un copil, deoarece Elisabeta era stearpă şi amândoi erau înaintaţi în zilele lor. Şi pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să tămâieze intrând în templul Domnului. Iar toată mulţimea poporului, în ceasul tămâierii, era afară şi se ruga. Şi i s-a arătat îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii. Şi văzându-l, Zaharia s-a tulburat şi frică a căzut peste el”. (Luca 1, 6-12)
„Iar îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, pentru că rugăciunea ta a fost ascultată şi Elisabeta, femeia ta, îţi va naşte un fiu şi-l vei numi Ioan. Şi bucurie şi veselie vei avea şi, de naşterea lui, mulţi se vor bucura. Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt. Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor. Şi va merge înaintea Lui cu duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să gătească Domnului un popor pregătit”. (Luca 1, 6-17)
Cei doi părinţi ai Sfântului Ioan Botezătorul sunt consideraţi părinţi model, părinţi sfinţi. „Cât au plâns, cât s-au rugat şi au postit părinţii săi ca să nască un copil! Sfântul Ioan este rod al credinţei, al rugăciunii şi al postirii părinţilor săi”, spune arhimandritul Ilie Cleopa în predica de la sărbătoare Naşterii Sfântul Ioan Botezătorul.
Sfântul Zaharia şi Sfânta Elisabeta şi-au jertfit în cele din urmă viaţa pentru copil. Sfântul Zaharia a fost omorât, la porunca împăratului Irod, care şi-a trimis soldaţii să omoare toţi pruncii, în vârstă de până la doi ani, în speranţa de a-l ucide şi pe Mesia, de a cărui naştere a fost vestit de către magi.
Ştiind de naşterea minunată a lui Ioan şi crezând că însuşi Ioan ar putea fi Mesia, a poruncit soldaţilor să îl caute şi să îl omoare.
Între timp mama sa, Elisabeta, l-a luat pe pruncul Ioan şi a fugit, ascunzându-se în munţi, de cealaltă parte a Iordanului.
Negăsind copilul, soldaţii au fost trimişi la preotul Zaharia, pentru a le spune unde este ascunzătoarea. Cum nu au primit nici un răspuns, Sfântul Proroc Zaharia a fost ucis pe loc cu sabia, în ziua în care fusese rânduit să slujească la Templul din Ierusalim.
După patruzeci de zile de la uciderea lui Zaharia, Sfânta Elisabeta, mama Sfântului Ioan Botezătorul, şi-a dat sfârşitul în peştera unde ascunsese copilul.
Sfântul Ioan, ocrotit de Dumnezeu, a rămas în pustie până „în ziua arătării lui către Israel” (Luca 1, 80), când a început a predica pocăinţa către mulţimile care veneau la el, pregătindu-le să îl primească pe Mântuitorul Hristos.
Sânzienele sau Drăgaica
La 24 iunie, în calendarul popular sunt celebrate Sânzienele sau Drăgaica. Ele sunt asociate sărbătorii creştine a Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul şi a Aducerii Moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava, dar sunt prilejuite şi de solstiţiul de vară, ziua cea mai lungă a anului, care marchează mijlocul verii agrare.
Etnologul Ion Ghinoiu aminteşte, în volumul „Sărbători şi obiceiuri româneşti” (Ed. Elion, 2002), că solstiţiul de vară „a fost determinat empiric prin observarea atentă a reperelor terestre”, îndeosebi a bioritmului unor plante, cum ar fi sânziana sau drăgaica, sau a unor păsări, cum ar fi cucul, „cel mai cunoscut reper pentru scurgerea anuală a timpului”. De îndată ce soseşte pe plaiurile româneşti, cucul începe a cânta, vestind, la finalul lunii martie, echinocţiul de primăvară, când ziua este egală cu noaptea. Este celebrat, în calendarul popular, la 25 martie, prin Ziua Cucului, zi în care creştinii prăznuiesc Buna Vestire sau Blagoveştenia. După trei luni de cântat, se opreşte brusc, la sfârşitul lunii iunie, în perioada solstiţiului de vară, drept pentru care, în limbaj popular, sărbătoarea este denumită şi „Amuţitul Cucului”.
Sânzienele îşi au originea într-un străvechi cult solar, potrivit site-ului crestinortodox.ro. Conform credinţei populare, în noaptea de 23 spre 24 iunie, cerurile se deschid, iar Sânzienele sau Drăgaicele, personaje mitice nocturne, apar în cete, de obicei în număr impar, cântă şi dansează pe câmpuri, această sărbătoare fiind una a Soarelui, a poftei de viaţă, a dragostei şi a fertilităţii.
Denumirea sărbătorii provine, cel mai probabil, de la zeiţa silvestră Santa Diana, dar Sânzienelor li se mai spune Frumoasele, Zânele sau Drăgaicele. În mitologia românească, sunt cunoscute şi sub alte denumiri, precum: Dânse, Vâlve, Iezme, Irodiade, Nagode, Vântoase, Zâne, Domniţe, Măiastre, Împărătesele Văzduhului şi încă multe altele, în funcţie de regiune. Considerate a fi nişte femei frumoase, Sânzienele înzestrează plantele cu puteri vindecătoare, împart rod holdelor şi femeilor căsătorite, înmulţesc păsările şi animalele, tămăduiesc bolile şi suferinţele oamenilor, apără semănăturile de grindină şi de vijelii. Ele sunt zâne bune, dar, atunci când oamenii le nesocotesc, pot deveni şi forţe distructive.
Sânziana este o plantă erbacee frumos mirositoare, care creşte prin fâneţe sau livezi, fiind cunoscută sub două denumiri zonale: ”sânziană”, în Oltenia, Banat, Transilvania, Bucovina, Maramureş, nordul Moldovei, şi ”drăgaică”, în Dobrogea, centrul şi sudul Moldovei, Muntenia. În credinţa populară, această floare are nenumărate proprietăţi magice. Din flori de sânziene şi din spice de grâu, fetele tinere împletesc cununi, pe care le poartă pe cap în ceremonialul numit Jocul Drăgaicei, reprezentând zeiţa agrară. Cununile pot fi fie păstrate până în anul următor, agăţate la uşa de intrare a casei, la ferestre, la stâlpii porţilor, la pietrele de hotar şi pe crucile mormintelor, pentru a apăra oamenii, animalele şi recolta de forţele nefaste, malefice şi de stihiile naturii, fie pot fi aruncate pe casă sau pe şură, vestind cum va fi anul care va urma, în funcţie dacă rămân sau nu pe acoperiş. De asemenea, floarea de sânziană este un reper calendaristic agrar. Dacă înfloreşte înainte de sărbătoarea Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, înseamnă că vegetaţia plantelor este prea avansată, iar după ce înfloreşte sânziana, se începe cositul.
Sânzienele sau Drăgaica reprezintă una dintre cele mai îndrăgite serbări câmpeneşti, sărbătoare aşteptată cu nerăbdare de fetele tinere, care obişnuiau, printre altele, să strângă flori de sânziene pentru a le pune sub pernă în noaptea dinainte, pentru a-şi visa ursitul. În unele zone, fetele îşi făceau cununi din aceste flori, pe care le lăsau în noaptea respectivă în grădină. Dacă le găseau dimineaţa pline de rouă, era semn sigur de măritiş, arată crestinortodox.ro.
Zeiţă agrară ce protejează lanurile de grâu şi femeile măritate, Drăgaica este invocată de fecioare la vremea căsătoriei şi de neveste cu copii în braţe, în timpul dansului ei nupţial, Jocul Drăgaicei, alaiul său fiind format din zâne fecioare şi din fete frumoase. În sudul Munteniei, fata care joacă rolul zeiţei este îmbrăcată ca o mireasă, purtând rochie albă şi cunună împletită din flori de sânziene pe cap, însemn al cununiei. În alte zone, Drăgaica este aleasă, fiind cea mai cuminte, cea mai frumoasă şi cea mai bună la inimă dintr-un grup de şapte fete, potrivit calendarulortodox.ro. După ce este aleasă, fata este împodobită cu spice de grâu şi, alături de restul fetelor, îmbrăcate în alb, porneşte prin sat. La fiecare răscruce de drumuri, fetele fac o horă şi cântă voioase. Tot de Sânziene au loc şi renumitele bâlciuri sau iarmaroace, un bun prilej pentru întâlnirea tinerilor în vederea căsătoriei.
După Jocul Drăgaicei, apar primele semne că vara se întoarce spre iarnă: lungimea zilelor începe să scadă şi să crească cea a nopţilor, se usucă rădăcina grâului odată cu coacerea bobului în spic, florile îşi pierd din miros, iar cucul încetează să mai cânte. Este însă perioada la care holdele de grâu sunt în pârg, înainte de recoltat, aici avându-şi originea şi semnificaţiile legate de fertilitate, printr-un transfer al fertilităţii în dublu sens, vegetal şi uman.
Celebrarea acestei sărbători populare la dată fixă, respectiv la 24 iunie, se suprapune şi peste maturizarea timpului, la solstiţiul de vară, marcând, totodată, şi maturizarea recoltei, astfel că, în unele zone, în ritualul jocului era introdusă şi o coasă, semnificaţia acesteia trimiţând la secerarea plantelor care şi-au împlinit menirea.
