13 August 1943 – 13 August 2022
79 DE ANI DE LA NAŞTEREA POETULUI FLORIN MUSCALU
„Poezia lui Florin Muscalu se află în Istoria Literaturii Române” – Alex Stefanescu.
„Florin Muscalu este un poet autentic” – Alexandru Piru.
„Vocatia de poet a lui Florin Muscalu este incontestabilă” – Dorina Grasoiu.
„Florin Muscalu se integrează fantazismului nostru modern, ale cărui stele fixe, sunt, în afară de autorul Întunecatului aprilie, Radu Stanca, Dimitrie Stelaru, Leonid Dimov si Emil Brumaru. Estetica sa este un pan-lirism, răsfrânt în ungherele cosmosului mic” – Ion Negoitescu.
MUSCALU Florin. Data naşterii, 13 aug. 1943, Lipnic-Ocnita, judetul Hotin, Republica Moldova.
A murit la 27 sept. 2001, în Lehliu.
Poet. Membru titular al Uniunii Scriitorilor.
Premiul Asociației Scriitorilor din Iaşi – 1992,
Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova – 1996.
Absolvent al Liceului din Râmnicu Sărat; urmează cursurile Institutului Pedagogic din Constanța.
Redactor la TV din Focşani.
De la debutul editorial din 1970 (Țara bătrînului fotograf) şi până la ultimele volume de versuri (Puterea Lunii, 1985 sau Viața şi vremea, 1987), Florin Muscalu cultivă o poezie de factură elegiacă şi fluidă, în care respirația provinciei aglutinează motive de extracție livresca pe linia unui fantezism modem.
Cu Țara batrînului fotograf (1970), Florin Muscalu aduce poezia obosită a provinciei, în tonalitate elegiacă, unde intruziunea livrescului (din Un fel de Hamlet sau Elegia pentru mine) nu poate escamota aplecarea spre sentimentalism şi preferința pentru fluiditatea versului clasic, ca în Provinciala;
„Trec prin parcurile de provincie pensionarii
Pînă când li se îngalbenesc bastoanele la fiecare,
Şi-atunci, ajunşi cărunți, parcă se reazemă
Pe-un asfințit de lumânare”
Poezia e „lupoaica alba”, blândă, rostită de un herald întârziat, care îşi construieşte versul pe motivele clasicizate de manierism: melcul, chihlimbarul, păunul, privighetoarea etc.
Investiturii simbolice, mult accentuată în volumul „În hainele scumpe-ale mierlei” (1982), sunt de preferat decantările pe linia inflexiunilor redevabile, în parte, descântecului:
„Mătasea broaștei, îngeresc,
Adusă din Stambul ceresc,
S-aşază purpura pe umeri
Să nu poți zâmbetul să-i numeri,
Şi boarea noptii, subterană,
Reginei ce nu şade-n strană” (Regina bălții).
Fantezismul modern, amintind de poezia lui Emil Botta sau, mai nou, de aceea a lui Emil Brumaru și evocarea elegiacă (Celesta Moldova) se aglutinează în confesiunea directă, adesea discursivă.
Volumele Puterea Lunii (1985) și Viata și vremea (1987) aduc, în plus, elogiul cărții, proiectat și acesta pe fundalul unui sfirșit de ciclu istoric:
„O casă de cărți răsturnate-n câmpie,
Porumbeii sălbatici sub razele literelor,
Suind spre cer flacăra morții, ceața vânătă-a gușelor,
Nimeni nu vede biblioteca-n zbor
La acest sfirșit de mileniu,
O casă cu cărțile-amare, filă cu filă,
O casă cu cărți, mici tronuri regale-n incendiu,
Răsturnate de Marea-vremurilor-Bibliofilă” (Mosie).
Poezia lui Florin Muscalu, aluvionată de lectură, innobilează provincia, resimțită nu la modul bacovian, ci drept spațiu ce favorizează contemplația, unde „după-amiaza devenea bibliofilă” (Argintarița), iar trairile împrumută veșmântul motivelor de recuzită manieristă și romantică.
OPERA: 12 volume de poezie. Dicționarul scriitorilor și publiciștilor vrânceni.
REFERINTE CRITICE:
I. Beldeanu, în Convorbiri literare, nr. 10, 1985;
I. Holban, în Cronica, nr. 27, 1985;
L. Ulici, în Romania literară, nr. 37, 1985;
I. Rotaru, O istorie a literaturii române.
Ion Negoitescu, Constantin Ciopraga, Mihai Cimpoi, Alexandru Piru, etc.
GHEORGHE GRIGURCU: „Un poet de o indiscutabila autenticitate”
Versurile lui Florin Muscalu ilustrează un filon dispărut în producția poetică de azi, o
conceptualizare elegantă, o transparență prin care se întrevăd simbolurile, o structură prozodică tradițională.
La distanță de atmosfera stradală și de bar, de progresiva blazare a tinerilor actuali, ele fac legătura cu modalitatea lui Emil Botta, dar și cu cea a lui Lucian Blaga, cu începuturile liricii Cercului literar sibian, datorate unor Radu Stanca, Ștefan Aug. Doinaș, Ioanichie Olteanu.
Nostalgia subiectivă se interpenetrează cu nostalgia unui alt timp literar:
„Mult aș fi vrut ca poemul acesta/ Să fie o sărbătoare a spiritului,/ Să i se pună un nume
necunoscut/ Așa cum oamenii ce vor veni după noi/ Nu știm ce nume vor purta…/ În cimitirul
poeziei aș vrea să existe/ Mausolee bogate, făcute din piatră avară, (…) Stau pe scările marilor clădiri,/ Așezat ca în Grecia, cu fața spre cer,/ Și, dintr-odată, marele cimitir al Poeziei…”
(Poemul cu nume necunoscut).
Decepția prezentului e aici conținută. Spre a-i face față, autorul recurge la recuzita unui decorativism abundent, incluzînd în liniile sale referințe naturiste aidoma unui gir al naturii.
Obîrșia rurală intervine suculent: „Prigoriile, arhitectura aurului/ Înălțîndu-se. Rapiță-n galbenul zbor…/ Un stol de prigorii adormit pe pămînt / Înflorește primăvara. O, dulcele nor/ Tupilat sub copitele zburătoare…/ Cine mai potcovește astăzi prigorii?” (Potcovarul de păsări). Sau: „O așezare – într-un ținut Îndepărtat al văzului. O ruină./ De ceară cerească, albastră, ce se/ Zărește uneori în asfințit. Și o albină/ Uriașă cît Mierla-mi, ce-și poartă/ Sînul, precum punga de aur” (Viața albinelor).
Nu o dată întîlnim elementele unui celest livresc în aceeași cheie de patriarhal pastel: „Bătrînele cărți, ceruri bătrîne,/ Chirilică, greacă, sanscrită,/ Țiglele lor de-o culoare necunoscută-i,/ Rîndunelele își fac cuibarele în litera lor aurită…” (Litera aurită). Primăvara, cîrdurile de păsări trec pe boltă „așezate sub forma unor mari hieroglife necunoscute,/ Prin a căror lentilă de aur se zăresc/ Umbrele veacurilor, celelalte anotimpuri” (Meteoritul hieroglif).
Înălțîndu-și privirea spre cer, poetul își caută interogativ destinul sideral: „Pui un răspuns sub cerul înstelat/ La întrebarea stelelor din vară…/ De pildă, de ce umbra ți s-a dat/ Atunci cînd viața singură coboară…// Ce zare-n veac ne șlefuiește ființa,/ Cum apele se șlefuiesc pe ele,/ Ca-n micul fluviu, cel ce îl plutim,/ Punem răspuns cu fața înspre stele…” (Elegia punerii întrebării).
Atracția lui Florin Muscalu către îmbelșugata viață organică, parte a Creației inițiale, pare o încercare de-a dobîndi proteguirea acesteia. Cultul deopotrivă al micilor viețuitoare și al florilor revine constant cu o melancolică tandrețe:
„În mijlocul mării aceleia/ Un melc ca hipnoza răsare prin veac,/ Păunii se-nșiră la intrarea în scorbură/ Și lebede negre plutesc fără lac…” (Elegia marelui auz).
Ori imaginea rustică de-o rodnicie virtuală sacralizată ce ni-l evocă direct pe Blaga: „Cum șipotă meiul uleios, pus ca roua,/ Un rîu de minuscule chihlimbare…/ Sămînța dormind sub povara-i/ Alunecă-n somn. O uitare…// Tîrzia-i lumină e-n cumpăna sfîntă,/ Prepelițele-s grele de ea,/ Nu-s ele aicea acelea ce cîntă,/ Ci meiul, cînd din ceruri cădea…”
(Căderea meiului).
Dar n-am putea omite nici referințele funebre, aidoma unor vaticinări ale propriului său tragic final prematur: „Alba coală de hîrtie din fața poetului,/ Ca lespedea de marmură ilumina./ Sub ea, un tînăr mormînt/ Pe care nimeni nu îl știa…” (Alba coală).
Sau: „Acum, la sfîrșit, groapa comună a poeților/ Este goală. Ce să punem în ea?” (Niagara
plîngînd).
Sau o poezie remarcată și de Al. Piru, adresată unei Elis, accepție figurativă a Poeziei, nu altcineva decît sora lui Georg Trakl cu care acesta pare a fi avut în scurta-i existență raporturi incestuoase. Poezia însăși ca dramatică ipostază a unui incest: „Scriu greu acest testament al metaforei…/ În el voi spune ceva despre erudiția morții;/ Iubita mea pînă la jumătate de moarte/ Și eu sărutînd-o… (…) Toate acestea se petrec în vechile toamne,/ Din care vor ieși mai multe fete/ În purpuritatea avară a morții,/ Cu chipul cerului, Elis!// Eu, bătrîn pe un scaun de lemn,/ În mijlocul unei păduri, la o masă de lemn,/ Sărutîndu-mă cu fata Elis, sora lui Elis,/ Scriu acest testament al metaforei:// Las bunurile mele morale/ Cerul înstelat, Fata Elis, Viața/ în mîna Metaforei, a lui Trakl,/ Pe această masă umbroasă de lemn”
(Testamentul metaforei).
„M-am întîlnit ultima oară cu Florin Muscalu cu puține zile înaintea tragicului accident care i-a curmat viața în floarea vîrstei.
Un poet de o indiscutabilă autenticitate ce nu se cuvine uitat.” – Gheorghe Grigurcu
ALEX ȘTEFANESCU – DESPRE OPERA LUI FLORIN MUSCALU
„Jugul privighetorilor
Cea mai stranie și emoționantă imagine folosită vreodată de un poet pentru evocarea
lui Eminescu îi aparține lui Florin Muscalu.
În poezia Luna, din volumul său de debut, „Țara bătrânului fotograf”, publicat în 1970, el face presupunerea că Luna este craniul fabulos-fosforescent al marelui poet. Eram în ultimul an de facultate când am citit această poezie, dar metafora mi-a rămas în amintire. Chiar și în prezent, dacă într-o noapte mă uit la Lună, văd , sub puterea sugestiei, figura cosmicizată a lui
Eminescu, privind lumea de foarte sus, așa cum obișnuia să o privească.
Încă de la primele sale versuri, apărute în 1964 în revista Luceafărul, Florin Muscalu
s-a remarcat prin îndrăzneală artistică (nu și prin teribilism). Era poet, își asumase firesc condiția de poet, iar strădania lui era să transmită emoții, nu să facă paradă de talent literar. Și mai trebuie spus ceva. Ca și prietenul său de o viață, Traian Olteanu, împreună cu care și-a găsit moartea în 2001 într-un cumplit accident de mașină, era un om responsabil, lipsit de vocația scandalului, care a avut însă mult de pierdut din cauza modului său cuviincios de a trăi.
Când l-am întâlnit, odată, la Focșani, la o lansare a unei cărți publicate de Traian Olteanu (cu care am fost prieten și pe care lam îndrăgit pentru că iradia bunătate), Florin Muscalu era îmbrăcat în costum și cravată, ceea ce m-a frapat. Poeții au de obicei o altă „uniformă”, aceea pe care o ironizează caustic Eminescu: „Nespălat, neras să umbli,/ Și rufos și deșuchet −/ Toate-acestea împreună/ te arat-a fi poet.”
Împreună cu Traian Olteanu, Florin Muscalu a fondat și condus Revista V. Ideea de șef este privită cu mefiență în lumea literară, ceea ce reprezintă din punctul meu de vedere o nedreptate strigătoare la cer. Șeful este, în realitate, servitorul de lux al propriilor săi subalterni, întrucât deobicei el rămâne în redacție să lucreze, iar ei se duc fără griji la o cafenea ca să persifleze, în dialoguri spumoase, conducerea redacției.
Florin Muscalu nu avea vocație de șef (avea doar sentimentul răspunderii), vocația lui era aceea de poet. O dovadă printre altele o constituie continuitatea impresionantă a activității lui poetice. O viață întreagă a scris, a scris, a scris versuri, cu o mare mobilizare sufletească. În cărțile de poezie pe care ni le-a lăsat pulsează încă inima lui.
Inițiativa doamnei Doina Stela Muscalu de a alcătui o ediție retrospectivă a operei celui dispărut este binevenită, cu atât mai mult cu cât îngrijirea ediției este realizată cu o remarcabilă competență. Cartea va fi fără îndoială un prilej de încântare pentru iubitorii de poezie, dar și un instrument de lucru indispensabil pentru criticii literari.
Prin dezinvoltura și inventivitatea sa, prin grație, prin aerul că nu doar trăiește, ci se și joacă de-a viața, Florin Muscalu anticipă modul de a scrie al lui Mircea Dinescu:
„Doamnă, aveţi părul cam târziu…/ Aţi venit la balul meu mascat,/ Din trei ceşti de
aur beţi mereu/ Sufletul acesta de bărbat…// Ardeţi, doamnă, măştile tăcerii –/ E-o
tristeţe mare-n omenire;/ Balul nu se mai termină niciodată,/ Ceştile s-au spart de
nemurire…” (Bal mascat).
Asemănările sunt însă doar fulgurante și se explică printr-un preaplin al tinereții care se revarsă din poezie ca spuma de șampanie dintr-o cupă de cristal. Există similitudini și cu poezia lui Leonid Dimov sau cu aceea a lui Emil Brumaru, explicabile prin aceeași bucurie tinerească de a scrie poezie. Florin Muscalu are, ca poet, ceva numai al său și anume o gravitate visătoare, care răscolește sufletul cititorului sensibil.
Nu poate fi ignorat caracterul livresc al multora dintre poemele sale. Cititul este pentru poet și un mod de a visa. Scriitorii devin în versurile lui personaje de vis. Am văzut reprezentarea onirică a lui Eminescu, iat-o acum și pe cea a lui Bacovia:
„Astă seară dansează domnul George Bacovia,/ Ca un gât de lebădă vie…/ Doamnele vor fi îndrăgostite/ De culoarea lui viorie…// Dansul ne va privi din fereastră/ Ca un foşnet de noapte/ Tăcerea ne va rămâne în ochi,/ Dansul va sui până-n moarte…” (Dans).
Această poezie poate fi considerată și un scurt text critic. „Culoarea lui viorie” și „dansul va sui până-n moarte” sunt posibile definiții critice – inspirate – ale bacovianismului.
Un sentiment de pierzanie și melancolie străbate aproape întreaga operă poetică a lui Florin Muscalu. Poemul din al cărui titlu –Elegie din țara bătrânului fotograf – s-a desprins titlul volumului de debut ilustrează această stare de spirit: „Astăzi sunt mai trist cu-o elegie…/ Fiul meu în viaţă vei veni Risipitor… Cineva ne bate-n geam cu moartea,/ Care are suflet de cocor…// L-am văzut aseară la fereastră/ Pe un cal de limpede gutui,/ Purtând gluga trasă peste pene/ Se uita pe sub aripă amărui…// Avea arme pentru taină ca tâlharii/ Prinse-n brâu cocorul migrator…/ Care dintre voi l-aţi împuşcat,/ Spre tristeţea elegiilor?…” Versul „Cineva ne bate-n geam cu moartea” este antologic. La fel – versul „Se uita pe sub aripă amărui”. Poetul găsește surprinzătoare combinații de cuvinte, cu care produce un declic în afectivitatea noastră. Ne tulbură. Ne face să rămânem gânditori după ce terminăm de citit o poezie a sa.
Asemenea formulări, nu numai ingenioase, dar generatoare de lirism, apar în multe dintre poeziile incluse în volumele publicate de Florin Muscalu de-a lungul anilor. Poetul pare inepuizabil. Nu se plictisește niciodată și nici nu devine plictisitor. Dacă ar trebui să folosim un singur cuvânt pentru a-l caracteriza, acesta ar fi prospețime. Un colecționar de metafore inedite ar avea ce să transcrie din textele sale:
„Am văzut o pasăre de seară/ Cum zbura deasupra marii legi.” (Pasărea); „Ea se născu din fum de salamandre” (Semn); „Se-aud somnambule cărțile în biblioteci” (Ediții iubite); „Toată lumea îmbătrâneşte de ceva./ Eu voi îmbătrâni din cauza poeziei nescrise” (La masa de scris) etc.
Un poem-parabolă despre raritatea poeziei în lume, comparabil cu Mistrețul cu colți de argint al lui Ștefan Aug. Doinaș este Lupoaica albă, care reprezintă și o profesiune de credință a poetului. Cine ar citi doar acest text și-ar da seama că autorul lui merită să rămână în istoria literaturii fie și numai pentru ardoarea cu care s-a devotat poeziei, pentru un fel de încredere mistică în salvarea prin poezie. Versurile au o muzică a lor, care reverberează amplu și transformă narațiunea baladescă în legendă:
„În scorbura foşnind pe fundul mării,/ Cu suflet fumuriu de depărtare,/Trăieşte o lupoaică, poezia –/ Lupoaică albă care nu mai moare.//În cer se văd înalt acele scorburi,/ Deasupra lor cu steaguri trecătoare,/ Când bufniţele verzi cu ochiul lirei/ Păzesc ţinutul aşezat sub mare.// Din veac în veac ea urlă speriată,/Se-aude pe pământ o dată la un veac,/ O doare ugerul de fată/ Şi doi copii pot suge deodată.// Târziu se-ntorc copiii străvezii,/ Unul se duce-n cer mai sus de lume,/ Altul coboară pururi în pământ/ Şi între ei lupoaica, vechiul nume.// Azi-noapte, marea ne cerea copiii,/ Ne apropiem de-acest sfârşit de veac,/ Lupoaica albă urlă-ndurerată/ Şi doi copii aşteaptă vechi şi tac.// Foarte târziu, copiii străvezii/ Mult peste noi trecând în depărtare/ Cu chipurile arse, ca de crini,/ Îşi vor trimite ei copii lor în mare,/ Până când sfântă şi ca o mireasă,/ Pe ape-i va pluti cadavrul – fum,/ Când gura ei nu va mai fi aleasă,/ Nu va mai fi lupoaica de acum.”
Poezia lui Florin Muscalu se caracterizează, paradoxal, printr-o delicatețe plină de forță. Această poezie te face să te gândești la un bărbat puternic și tandru, nu la unul efeminat și narcisist. Sunt versuri pe care nu le-ar fi putut scrie nimeni altcineva decât el. Iată un exemplu:
„Îţi dăruiesc masa mea de scris,/ Seamănă cu un jug al privighetorilor…”
Masa de scris comparată cu un jug al privighetorilor… Doar această comparație să o fi gândit un autor și tot s-ar fi remarcat în peisajul poeziei românești prin curaj artistic.
Recitind poemele lui Florin Muscalu așa cum sunt dispuse, în ordine cronologică, în acest volum, putem lua act de o consecvență stilistică rar întâlnită. Este ca și cum autorul s-ar fi așezat la masa de scris o singură dată și nu s-ar mai fi ridicat până la terminarea întregii sale producții lirice. Se poate sesiza totuși și o evoluție, dar numai de către un cititor foarte atent, pentru că este lentă și discretă.
Poezia lui Florin Muscalu a devenit în timp ceva mai… enigmatică. Ajuns la deplină maturitate, poetul tinde să se exprime eliptic, ca și cum nu se mai adresează unor cititori numeroși, ci mai degrabă lui însuși. Unele versuri au chiar un caracter sibilinic:
„Am citit acea carte a morţii, încă nescrisă,/ Şi totuşi, de mine văzută, legată în aur strâns,/ Şi nu-mi mai aduc aminte în ea ce spunea,/ Atât mi-amintesc, că, citind-o, am plâns…” (Cartea lumii).
Dispariția prematură a poetului mărește misterul. Mesajul său a rămas neterminat.
Dar ceea ce a reușit să ne transmită merită toată atenția. Învins ca om, Florin
Muscalu este un învingător ca poet.”
Alex. Ștefănescu
sursă text și foto: Fundația Culturală Florin Muscalu
