Vorba aia… și să numeri până la 94 e greu, da să mai și trăiești atâția ani! Bunica Verginica spune, însă, că n-a fost deloc greu, ba mai mult, nici acum nu-i este! A ținut piept vieții cu acel stoicism ancestral al săteanului care știe că numai de el depinde bunul mers al familiei. A trecut peste toate greutățile, și-a crescut cele trei fete și acum zice că e tare mândră de cei 9 nepoți și nu mai știe câți strănepoți! „Sunt toți pe calea lor… Fetele mele sunt tare bune, dar acum au și ele greutăți. Două au bărbații bolnavi și alta are boală cu picioarele, e operată… Am și eu de-ale mele, astm, tensiune, probleme cu inima… Mai răcesc… Dar mă descurc, iau medicamente și fac rugăciuni lui Dumnezeu, maică, ce să fac mai mult? Că nu mă las! Nu m-am lăsat toată viața și să mă las acum?! Că le-am și zis nepoților: aveți grijă, că mai am oleacă și ating suta!”, spune, râzând, ștergându-și cu un fel de sfială ochii înlăcrimați de veselie cu capătul basmalei verzi, legată neaoș, sub barbă. Și nu știu de ce, nu știu cum, dar întreaga sa prezență emană curățenie, simplitate dusă la extrem și atâta optimism, încât te face să te rușinezi de temerile proprii încuiate în suflet… „Am avut viață grea, ce să zic, dar am răzbit! Patru case am făcut eu cu omu meu. Trei au fugit, le-a luat pământul cu tot ce era în ele… Asta-i a patra. Ultima. Că de aici mă duc în casa Domnului, da nu chiar acum!”, zice, așezându-se pe scăunelul de pe prispa îngustă, curată, lipită cu lut chiar de mâinile ei pricepute.
Își adună mâinile-n poală și începe a le frământa, privindu-mă cu uimirea aceea a bunicilor singuri cărora nu le vine să creadă că cineva neașteptat le-a trecut pragul, că pe cineva necunoscut interesează poveștile lor de viață, ba mai mult, că vrea să le facă și publice, să se bucure cât mai mulți alți oameni de ele! „Vai maică, da dacă-mi ziceați că mă pozați, îmi puneam și eu hainele de bune”, râde bunicuța Verginica, fără să-și dea seama cât de înduioșător de drăguță este așa cum am găsit-o, în hainele ei de toată ziua! „Că de unde să știu eu că am musafiri azi? Că doar am făcut treabă până acum. M-am sculat. Am făcut un pui de mămăliguță. Am pus și-am spălat, că mâine este sâmbătă, e pomenirea morților și nu se spală. La mână spăl, că de unde mașină de spălat. Da la câte țoale am eu, ce mare lucru… Mai greu e cu apa, da și cu asta mă descurc”, râde, și-mi arată gălețile și bidoanele înșirate la un capăt al prispei. Patru bidoane de 5 litri pline cu apă, patru găleți de 10 litri, albastre, cu capace improvizate așa încât nu știi dacă au apă în ele sau nu, o găleată roșie goală și una gri, îmbrăcată pe interior cu o pungă în care bătrânica aruncă gunoiul. Și deasupra unui capac, cu gura-n jos, o gălețică pe care bunica Verginica se grăbește să mi-o arate, glumind. „Apă aduc de la fântână, de pe uliță de aici. Da nu mai poci cu gălețile mari, mă duc cu asta mică. S-au dus vremile când aduceam câte două găleți mari odată! Da bine că poci măcar cu asta!”, spune, optimistă.
Război, foamete și ani de muncă grea
Ascultându-i povestea, mai că nu-ți vine a crede că trupul acela micuț, ce s-a încăpățânat parcă să păstreze și astăzi din inocența copilăriei, a putut duce pe umeri atâtea greutăți. S-a născut într-o familie modestă din Gura Caliței și s-a bucurat de doi părinți iubitori, care au făcut tot posibilul să îi dăruiască o copilărie atât cât se putea, în acele vremuri, de frumoasă. Cu toate lipsurile și nenorocirile acelor timpuri, Verginica își amintește cu mare dragoste și recunoștință de părinții săi. „Mama a fost văduvă de război. Primul ei bărbat, cu care avea trei copii, a murit pe front. A luat-o apoi tata de nevastă, cu tot cu cei trei copii. Cu el, mama m-a avut pe mine și pe sora mea. Tata era din Albania, dar a decis să rămână aici, cu toate că mult timp a regretat… A muncit mult și greu cu palmele lui de ne-a cumpărat nouă, copiilor, pământ. A fost un tată bun, nu pot să uit cât a făcut pentru noi… Ne-a dat la școală, în Gura Caliței am făcut 8 clase, examenul de absolvire l-am dat la școala din Popești… Îs ani de zile de atunci, dar nu am uitat…”, spune bunicuța.
Apoi… Apoi anii au trecut, Verginica l-a întâlnit pe omul care i-a devenit bărbat, tatăl celor trei fete ale lor, alături de care a luat viața în piept cu încredere, speranță și credință în Dumnezeu. „La început, noi am avut casa la deal, dar a fugit pământul cu tot cu ea. Apoi am construit-o pe a doua, cu care am pățit la fel… De abia ce ne mai reveneam, de abia ce mai adunam și noi câte ceva, că pământul înghițea tot și trebuia s-o luăm de la capăt. Așa că am construit a treia casă și când din nou am pățit la fel, am venit aici, în vale, unde am ridicat casa asta care-o vedeți. Asta-i ultima”, spune, mai în glumă mai în serios, oftând la amintirea tuturor lucrurilor pe care le-a avut de-a lungul timpului, și care au fost înghițite de pământ. „De patru ori am luat-o de la capăt, cu totul. Și mult am mai muncit… Am avut cal, vacă, oi, porci, scroafă… că trebuia să ținem copiii la școală. Greu a mai fost, dar pentru toți a fost greu, că așa era la noi pe vremea aia”, spune bunica Verginica.
Dar cel mai greu zice c-a fost în anii foametei, când supraviețuirea devenise pentru mulți un adevărat miracol. „În 1946 n-a fost chiar așa rău, dar în 1947 murea lumea de foame. Trăiam toți dintr-un kil-două de porumb, fierbeam știr, lobodă… Noi am avut norocul că aveam vacă cu lapte. Și a dat Dumnezeu fructe multe în anii ăia, și așa am scăpat. Da mulți n-au avut norocul nostru”, povestește nonagenara.
„Nu averea e importantă, ci familia, oamenii”
Bunica Verginica trăiește acum singură, în căsuța ei albă, cu ferestre ce râd spre curtea școlii. Două odăi are căsuța, dar una îi este suficientă nonagenarei. O cameră nu mai mare de câțiva metri pătrați în care, în afara becului aprins serile, nu există nimic din tehnologia contemporaneității. Nonagenara nu are televizor, nici mașină de spălat sau alte aparate fără de care noi, restul lumii, am zice că nu putem trăi… Are doar un pat cu așternuturi curate, o masă, o sobă, câteva cratițe, farfurii, căni și tacâmuri. Și bine-nțeles, nelipsitul ceaun de mămăligă. În cealaltă odaie, bătrânica își ține câte ceva de-ale gurii: mălai, ceva făină, fasole… iar o dată pe lună, așteaptă poștașul să-i aducă pensia pe care-o are după bărbatul ei, care-a lucrat la Filatură: 400 de lei.
Spune că nu-și dorește și nici nu-i trebuie mai mult. A învățat din propriile experiențe că în trecerea noastră pe acest pământ, nu averea este importantă. Nu lucrurile materiale, chiar dacă acestea îți oferă confort și îți fac traiul mai plăcut și mai ușor. „În viață poți să pierzi tot ce ai, într-o clipă. Dar lucrurile poți să le refaci, așa cum am făcut și eu patru case. Ce nu mai poți să aduci înapoi sunt oamenii. Ei sunt importanți. Familia… Ea contează! Eu cu familia mea, de patru ori am luat-o de la capăt! Și câte nu s-au risipit când a fugit pământul… Dar am rămas familie, mi-s dragi nepoții, strănepoții… Sunt mândră de ei! Acuma-s singură, da uite, mă bucur de astea două pisici care sunt p-acilea… Sunt mulțumită! Trebuie să mulțumim Domnului și de bine, și de rău. Că așa le treci pe toate! Și nici nu știi cum trece timpul și, uite, atingi suta!”, mi-a spus, râzând, bătrânica.
Venise vremea s-o iau înapoi, spre redacție, mai bogată cu o poveste… Această poveste! Ne-am ridicat, ea de pe scăunel, eu de pe treapta prispei. Cu pași mărunți m-a condus la poartă, cu o oprire la tufa de crizanteme și „gura leului” din colțul căsuței, lângă care iarăși am fotografiat-o. „Să știți că eu n-am nicio poză din viața mea!”, a mărturisit, cu sfială. Așa că i-am promis că îi voi duce toate aceste fotografii, făcute sub soarele blând al unei după-amiezi de toamnă… Și cine știe, poate că și pe acelea pe care le vom face atunci când va sărbători, după cum ea însăși zice, împlinirea a 100 de ani!
