Departe de orașul zgomotos, în inima Munților Vrancei, se găsește Mănăstirea Lepșa; un loc binecuvântat de Dumnezeu, a cărui frumusețe te lasă fără cuvinte, mai ales dacă îi treci pragul vara. Verdele crud și proaspăt al ierbii, pajiștile întinse și delicatele flori fac din acest loc o adevărată „grădină a Maicii Domnului”. Aici, la Mănăstirea Lepșa, timpul curge altfel decât în lume… aici munca și rugăciunea se completeză reciproc, iar prezența lui Dumnezeu se simte în tot și-n toate. Cel puțin așa spun maicile care viețuiesc aici și oamenii care vin în acest loc pentru a sta de vorbă cu Tatăl ceresc.
Mănăstirea Lepșa are o poveste interesantă. După incendiul din 1929, când vechea biserică de lemn a ars până la temelii, o singură icoană a rămas neatinsă de flăcări, cea a Sfântului Nicolae, veche de peste 430 de ani. De atunci, această icoană este considerată făcătoare de minuni. O altă curiozitate legată de complexul mănăstiresc Lepșa este cea cu privire la noua biserică de zid, ridicată începând cu anul 2008 prin bunăvoința unui bucureștean fără copii, care și-a lăsat, prin testament, apartamentul drept moștenire Mănăstirii Lepșa.
O viață închinată lui Dumnezeu
După ce am primit binecuvântare de la Maica Stareță, am stat de vorbă cu maica Varvara, cea care ne-a povestit câte ceva din istoria acestui loc, dar și despre cum a devenit măicuță. Avea 30 de ani când a ales să lase în urmă lumea plină de necunoscute în care ne scăldăm zilnic, pentru o viață alături de Hristos. Originară din Dobrogea, maica Varvara a sosit în Vrancea, la Mănăstirea Lepșa în 1998, și de atunci, își petrece viața aici, înconjurată de frumusețea ireală a muntelui. „Fiind crescută la oraș, la bloc, am învățat foarte multe aici. Sunt din Dobrogea… așa a rânduit Dumnezeu să ajung în Vrancea. Înainte de a intra în mănăstire, am cerut sfaturi și printre mănăstirile recomandate, mi s-a spus și de aceasta; și duhovnicul meu mi-a zis să merg aici”, povestește maica Varvara.
Copilărind în epoca ceaușistă, unde ortodoxia și credința în Dumnezeu erau subiecte interzise în școli, maica Varvaral-a descoperit pe Dumnezeu prin dialogurile purtate cu părinții. Când a crescut, a mers la Facultatea de Teologie, dar nu pentru a obține o diplomă, ci pentru a învăța mai multe despre credința în care s-a născut. „N-aș putea spune că am terminat o facultate. Pentru mine a fost mai mult dorința de a-mi cunoaște credința și pentru asta, fiindcă nu erau cărți, atunci după Revoluție, n-am avut încotro, a trebuit să dau la Teologie. Dumnezeu mi-a ajutat și am luat, aveam serviciu și în paralel am făcut și Facultate de Teologie 4 ani. Apoi a trebuit doar să mai pun în practică ceea ce am învățat”, mai spune maica Varvara.
Viața fără televizor și Facebook
Măicuțele nu se uită la televizor și nici nu butonează telefoanele pe rețele de socializare. De dimineața, până târziu în noapte, timpul măicuțelor este ocupat cu treaba prin curte și rugăciune. Nu au timp de plictiseală. De fapt, o consideră o capcană. ”Progamul este împărțit în ore de slujbă și ore de lucru. Dimineața, slujbele încep la 07:00 în cursul săptămânii, la 8:30 în duminici și sărbători; cine este rânduit la o lucrare care necesită mersul de dimineață la vite, la bucătărie, merge acolo, și apoi vine la biserică. Fiecare își rânduiește timpul ca să poată ajunge și la slujbă. După ce se termină Sfânta Liturghie care, cu ajutorul lui Dumnezeu, are loc zilnic, fiecare merge unde îi rânduiește Maica Iconomă. La prânz se stă la masă, apoi în pauză de odihnă, din nou la muncă, iar seara la 18.00 începe Vecernia. Din păcate există capcana asta sau pericolul, mai bine spus, al plictiselii înrudită cu lenea, și atunci intervine o rutină, dar aici e mult de lucru, apoi sunt slujbele, astfel încât nu ai timp să zici că te plictisești, poate să existe o moleșeală interioară, o epuizare fizică și chiar sufletească, dar este și asta una din posibilele ispite cu care se poate confrunta călugărul”, este de părere măicuța.
Pe firul istoriei…
Existența așezământului monahal Lepșa datează din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Se spune că un ucenic al Sfântului Paisie de la Neamț a găsit locul prielnic rugăciunii, s-a așezat aici, în jurul lui adunându-se și alți doritori de viață sihăstrească. Au ridicat o biserică, care, în 1929 a fost înghițită de flăcări, se pare că din cauza unor lumânări rămase nesupravegheate. În 1952, când schitul, odinioară de călugări, a ajuns aproape pustiu, au fost aduse măicuțe, devenind astfel schit de maici. „Biserica aceasta de lemn, ca centru al vieții monahale, a fost ridicată pe temelia alteia vechi care a ars în 1929 se pare că de la nepurtarea de grijă a lumânărilor, a ars complet, până la temelie. Vechea biserică era tot din lemn, închinată tot Maicii Domnului. Imediat după 1929, pe temelia acelei biserici, călugării, pentru că era schit de călugări atunci, au purces la ridicarea altei biserici pentru că nu se poate mănăstire fără biserică, acesta-i nucleul. În 1936 a fost sfințită actuala biserică din lemn”, ne explică maica Varvara.
Decretul 410 și izgonirea călugărilor din mănăstiri
Incendiul din 1929 nu a fost singura năpastă care s-a abătut asupra Mănăstirii Lepșa; anul 1959 a venit cu un decret prin care forțele politice comuniste au dispus închiderea mănăstirilor și alungarea călugărilor. Obișnuiți cu viața monahală, călugării și maicile au fost aruncați în brațele lumii; au fost siliți să muncească și chiar batjocoriți pentru că-L iubeau pe Dumnezeu. „În 1959, cu decretul 410, de tristă amintire… un decret prin care autoritățile comuniste dispuneau să se desființeze schituri, mănăstiri, fiind regim ateu, mănăstirea Lepșa a fost închisă , maicile au fost izgonite, care acasă, care înapoi în valul lumii, ținându-și fiecare rânduiala monahală. N-aveai unde să te ascunzi. Situația aceasta a durat până în 1990. Totuși, în 1974 i s-a îngăduit unei maici să vină aivi pe post de paznic, a sihăstrit până în 1990, și totodată a început organizarea aici a unor tabere de copii, locul fiind luat de Inspectoratul Școlar din Focșani. Până a se lua în grijă locul, a fost un spațiu pe care sătenii îl foloseau ca depozit forestier, adăpost pentru animale, din 1959, când s-a desființat ca schit, până în 1974, când a venit maica Gabriela aici”, spune maica Varvara.
Cândva, Mănăstirea Lepșa adăpostea 30 de măicuțe, acum au mai rămas doar 13, dintre care trei înaintate în vârstă și cu probleme de sănătate. Sunt puțini oameni pentru un volum de muncă imens, dar nu se plâng.
Viața între monahism și pandemie
După mai bine de 30 ani de la căderea comunismului din 1989, bisericile și mănăstirile din România au fost închise în 2020, din cauza unui inamic nevăzut. Pandemia care a înghețat aproape întreaga lume, le-a izolat și mai mult pe măicuțele de la Mănăstirea Lepșa de restul oamenilor. Pentru prima dată în 30 de ani, slujba de Paște a fost… tristă. „Turiștii nu am mai venit începând cu luna martie, de când a fost declarată starea de urgență. Pentru prima dată, Paștele a fost fără oameni. Slujba a fost ca în alți ani, părintele a ieșit cu Evanghelia, a citit-o în foișor, pentru că așa trebuie citită, de la un loc înalt. Cui? Nouă, maicilor, celor care eram aici. Atunci, pe moment, cel puțin eu, aveam așa o resemnare. Dar când au apărut prima dată oameni, atunci chiar mi-au dat lacrimile, adică am simțit cât e de puternică legătura între noi și oameni. Nu se putea fără ei… Atunci am simțit durerea, când i-am văzut. Și ei au fost afectați, au venit cu lacrimi în ochi, pentru că a fost o ruptură fizică”, spune, cu lacrimi în ochi și cu vocea ușor tremurându-i, maica cu ochii de un albastru precum cerul însorit.
În timp ce vorbeam, rând pe rând au început să apară vizitatori. Setea de a face poze, le răpea parcă din posibilitatea de a admira ceea ce voiau să imortalizeze prin camera telefonului. Preocupați să rămână cu o amintire digitală, oamenii uitau să se bucure de ceea ce le apărea în față, un peisaj desprins dintr-un tablou pictat de Grigorescu însuflețit de zmogotul apei și cântecul păsărilor.
Apartamentul din București
Ce-i cu acest apartament din București?! Totul începe cu mult timp în urmă, după Revoluția din 1989. Doi soți din București, fără copii, încep să frecventeze Mănăstirea Lepșa, îndrăgostiți fiind de zonă. În 2007, soția moare, un an mai târziu urmând-o și soțul. Apartamentul din Bucureși a fost lăsat, prin testament, moștenire Mănăstirii Lepșa. Atunci, un vis al maicilor a prins contur: ridicarea unei biserici din zid. „În 2008 s-a reușit trecerea la un alt pas, ridicarea unei noi biserici. Era neapărată nevoie de o biserică de zid pentru că cea din lemn nu oferea condițile desfășurării slujbelor în perioada rece, care este în cea mai mare parte a anului. Și atunci, prin milostivirea unui creștin din București, căruia îi plăcea foarte mult locul, neavând copii, împreună cu soția a hotărât să ne lase prin testament apartamentul. Cu banii obținuți pe vânzarea acelui apartament, și cu binecuvântare de la episcop, s-au cumpărat materiale pentru biserică. În februarie 2008, a murit domnul Vasile pe care îl cinstim ca și ctitor, soția murise cu un an înainte”, își amintește maica Varvara.
După ce a fost ridicată fudația, constructorii de la acea vreme și-au încetat munca pentru că, „nu aveau pricepere în ridicarea de biserici”. Ajutorul pentru Mănăstirea Lepșa a venit de la o echipă de constructori din Galați a cărui director a decis ca ridicarea construcției să se facă în regim de sponsorizare. În iarna lui 2010, pe un ger cumplit, muncitorii au pus acoperișul noii biserici. S-a lucrat chiar și pe timpul nopții la lumina lunii și a reflectoarelor zbârnâitul drujbelor revărsându-se peste valea Lepșei.
Prima sfințirea a noului lăcaș de cult a avut loc în 2012, când pictura din interior nu era încă finalizată. Așa că pe 8 septembrie 2014, a avut loc cea de-a doua sfințire. Hramul principal al bisericii de zid este „Izvorul Tămăduirii”, celălat fiind hramul „Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil”.
Cu un soare somnoros care se ascunde rușinos în spatele norilor, închidem poarta de lemn a Mănăstirii Lepșa și coborâm pe treptele-i înguste. În spate, lăsăm măcuțele, pajiștea, florile și… liniștea.
