Suntem singuri în Univers? Probabil că nu. Suntem singura specie inteligentă din Univers? Analiza evoluţiei fiinţelor vii pe Terra îi face pe unii biologi să considere că inteligenţa umană este un accident fericit, improbabil să se repete chiar şi la scara întregului Univers.
Până la urmă, biologii sunt chemaţi să răspundă dacă inteligenţa este rezultatul probabil al procesului de selecţie naturală sau un accident improbabil. Prin definiţie, evenimentele probabile se produc frecvent, iar cele improbabile se produc rar sau sunt evenimente singulare, conform unui material publicat marţi de Live Science.
Din acest punct de vedere, apariţia lui Homo sapiens a fost ca şi când ai câştiga potul cel mare la loterie…. doar că este un pot câştigat cu o şansă infinit mai mică decât şansa pe care o are un jucător la loterie.
Universul este incomensurabil. Doar în galaxia noastră, Calea Lactee, se află peste 100 de miliarde de stele, iar în Universul vizibil (micul fragment din Univers pe care îl putem vedea) sunt peste un trilion de galaxii. Chiar dacă planetele pe care poate apărea viaţa sunt rare, dacă luăm în considerare că numărul planetelor din Univers este cel puţin egal cu cel al stelelor (deşi este probabil mult mai mare), atunci viaţa ar trebui să fie relativ răspândită în întregul Univers. Atunci unde este ET?
Acesta este celebrul paradox al lui Fermi. Universul este uriaş şi vechi. Într-un astfel de Univers inteligenţa a avut atât timp cât şi spaţiu să apară şi să se dezvolte. Şi cu toate acestea, nu avem nicio dovadă că ar mai exista şi alte fiinţe inteligente în Univers.
Atunci poate că pur şi simplu este improbabilă evoluţia inteligenţei la scara întregului Univers. Din nefericire, nu putem studia ecosisteme extraterestre pentru a verifica această ipoteză. Ceea ce putem studia sunt cei aproximativ 4,5 miliarde de ani de istorie a Terrei şi să verificăm dacă evoluţia se repetă.
Câteodată, se pare că evoluţia se poate repeta, existând exemple de specii diferite care ajung, de-a lungul timpului, la rezultate similare. Dacă evoluţia se repetă în mod frecvent, atunci apariţia lui Homo sapiens poate fi un eveniment probabil în acest Univers, poate chiar inevitabil.
Există şi exemple clare de evoluţie convergentă. Marsupialul australian dispărut thylacine avea un „buzunar” similar cangurilor însă arăta mai degrabă ca un lup, deşi provine de pe o linie evolutivă complet diferită, atât faţă de canguri cât şi faţă de lupi. Există, de asemenea, şi cârtiţe marsupiale, furnicari marsupiali şi veveriţe zburătoare marsupiale. În mod remarcabil, întreaga istorie evolutivă a faunei australiene, cu diversificarea mamiferelor după dispariţia dinozaurilor, este aproape complet distinctă de evoluţia mamiferelor de pe celelalte continente.
Un alt caz flagrant de convergenţă evolutivă este cel al delfinilor şi al ihtiozaurilor dispăruţi. Aceste animale au evoluat în forme similare, adaptate „planării” subacvatice. De asemenea, păsările, liliecii şi pterosaurii care, în mod convergent, au evoluat spre zbor. Convergenţa se remarcă şi în cazul organelor individuale. Ochii au evoluat nu doar la vertebrate, dar şi la artropode, cefalopode, viermi şi meduze. Vertebratele, artropodele, cefalopodele şi viermii s-au dotat în mod independent unii de alţii cu guri. Picioarele au evoluat în mod convergent atât la artropode, cefalopode, reptile, mamifere cât şi la câteva specii de peşti, printre care peştele broască, goby etc.
Aceste convergenţe nu sunt însă întâmplătoare şi, conform biologilor, ele s-au întâmplat pentru că toate aceste tipuri de vertebrate şi nevertebrate se trag dintr-un strămoş comun, un organism denumit Eumetazoa. Aceste animale sunt complexe, au corpuri simetrice, gură, stomac, musculatură şi un sistem nervos. Diferite eumetazoa au evoluat ajungând la soluţii similare pentru probleme similare, însă tiparul complex al organismului care a făcut posibilă convergenţa evolutivă este unic. Animalele complexe au evoluat o singură dată în istoria vieţii pe Terra, ceea ce sugerează că este vorba de un fenomen improbabil.
Însă, în mod surprinzător, numeroase evenimente importante din istoria noastră evolutivă sunt unice şi, cel mai probabil, complet improbabile. Un astfel de eveniment este scheletul osos al vertebratelor, care le-a permis animalelor mari să se poată deplasa pe uscat şi să se adapteze la viaţa terestră. Celulele eukariote complexe din care sunt „construite” toate planetele şi animalele şi care conţin nucleu şi mitocondrii, au evoluat o singură dată. La fel şi reproducerea sexuată. Fotosinteza, ce are rolul de a mări nivelul de energie accesibil pentru viaţă şi produce şi oxigen, a evoluat, de asemenea, o singură dată. La fel s-a întâmplat şi cu inteligenţa umană. Există cârtiţe şi lupi marsupiali, dar nu există oameni marsupiali.
Există locuri în care evoluţia se repetă şi locuri în care nu se repetă. Dacă vom căuta doar cazurile de convergenţă, ne vom crea şi alimenta o prejudecată de confirmare. Convergenţa pare să fie regula, iar evoluţia noastră devine probabilă. Însă atunci când căutăm exemple de non-convergenţă, acestea sunt pretutindeni, abundente, iar adaptările complexe par să fie evenimente puţin repetabile, ceea ce înseamnă că sunt improbabile.
Mai mult decât atât, aceste evenimente sunt dependente unele de altele. Oamenii nu au putut apărea înaintea primilor peşti osoşi care s-au târât pe mal, părăsind mediul marin. De asemenea, oasele nu au putut evolua înainte de apariţia primelor animale complexe. Iar animalele complexe aveau nevoie de celule complexe, care la rândul lor aveau nevoie de oxigen, care este rezultatul fotosintezei. Nimic din toate acestea nu s-ar fi putut întâmpla fără apariţia primelor celule vii, apariţia vieţii. Astfel, toate organismele provin dintr-un singur strămoş comun, iar apariţia vieţii este un eveniment cu totul singular.
În mod curios, toate acestea necesită perioade extrem de lungi de timp. Fotosinteza a apărut la aproximativ 1,5 miliarde de ani după formarea Pământului. Celulele complexe după 2,7 miliarde de ani. Animalele complexe după 4 miliarde de ani, iar inteligenţa umană a apărut la 4,5 miliarde de ani după formarea Pământului. Faptul că aceste inovaţii evolutive extrem de importante şi folositoare au avut nevoie de atât de mult timp pentru a apărea, arată că sunt extrem de improbabile.
Astfel de inovaţii singulare, de accidente fericite, pot avea ca rezultat apariţia unor filtre sau bariere evolutive, de genul dacă nu apărea fotosinteza, atmosfera Pământului ar fi fost irespirabilă. Este ca şi când ai câştiga premiul cel mare la loterie în fiecare săptămână, pentru întreaga perioadă a vieţii tale! Cu alte cuvinte, unele adaptări evolutive extrem de importante pe drumul spre inteligenţă ar fi putut să apară mult prea târziu, pe planete care tocmai sunt distruse de sori intraţi în stadiul de supernove. Sau ar fi putut să nu apară deloc.
Să ne imaginăm că inteligenţa umană depinde de un lanţ de şapte inovaţii complet improbabile – apariţia vieţii într-o supă de substanţe chimice, apariţia fotosintezei, a celulelor complexe, reproducerea sexuată, apariţia animalelor complexe, apariţia scheletului osos şi apoi însăşi inteligenţa – fiecare dintre ele cu o şansă ipotetică „generoasă”, să spunem, de 10% de a se produce. Ei bine, în acest caz, probabilitatea apariţiei inteligenţei umane este de 1 la 10 milioane.
Problema este că astfel de adaptări complexe au şanse mult mai mici de 10% pentru a se produce. Spre exemplu fotosinteza a necesitat o serie de adaptări rapide la nivelul proteinelor, pigmenţilor şi membranelor. Organismele eumetazoan au avut nevoie de multiple inovaţii anatomice (nervi, muşchi, gură ş.a.m.d.). Aşa că poate fiecare dintre aceste 7 inovaţii cheie apar cu probabilitate de 1%. Dacă lucrurile stau aşa, viaţa inteligentă va evolua doar pe 1 din 100 de trilioane de planete locuibile. Iar dacă planetele locuibile sunt rare, atunci am putea fi singura formă de viaţă inteligentă din galaxie sau chiar din Universul vizibil.
Şi totuşi, ne aflăm aici, după ce evoluţia a câştigat la loterie marele pot cu probabilitatea de 1 la 100 de trilioane, iar oamenii, stră-stră-stră nepoţii organismelor Eumetazoa au dobândit inteligenţa de a contempla Universul. Altfel spus, dacă ne gândim că absolut toţi atomii din organismul uman provin din Big Bang şi din explozii stelare, omul a devenit modul în care Universul se contemplă pe sine.
Astfel, conform ştiinţei actuale, inteligenţa pare să se afle la capătul unei lungi serii de evenimente improbabile. Dacă ţinem însă cont de uriaşul număr de planete, atunci ne putem gândi la o altă analogie. Un număr aproape infinit de maimuţe care lovesc neîncetat, aleator, tastele unui număr aproape infinit de maşini de scris, până când una dintre ele reuşeşte să scrie fără greşeală întreaga piesă „Hamlet”. Acest rezultat complet improbabil suntem noi.
