În prima zi din octombrie se sărbătoreşte „ziua bunicilor”. Aşa cum îi ştim, cum îi avem sau doar cum ni-i amintim, bunicii au rămas pentru cei mai mulți dintre noi ființele cele mai iubitoare şi mai blânde de pe pământ.
Tot la fel mi-au rămas şi mie în minte, pentru totdeauna: cu vocile cele mai dulci, cu gesturile cele mai ocrotitoare, cu sufletele cele mai mărinimoase, cu palmele cele mai bătătorite, cu ochii cei mai des înlăcrimați. Mergeam la bunici rar, de cele mai multe ori vacanțele ni le petreceam acasă. Dar de câteva ori am stat şi la ei în vacanțele de vară, câte vreo două săptămâni. Pridvorul cu difuzor gălăgios în vârful stâlpului de lemn, curtea cu părul imens în mijloc, de care îşi rezema bunicul bicicleta, grădina cu bujori, cărarea îngustă cu iarbă deasă din via cu butuci de otonel, via aceea pe care bunicul o stropea vara neostenit, cu pompa cu „soluție” în spate, tufa cu „şofran”-ul cel cu petale portocalii (nicidecum acel condiment foarte scump pe care-l ştim din supermarket, ci o plantă de la care bunica strângea florile şi apoi le folosea la îngălbenitul aluatului de cozonac), beciul mai răcoros decât cel mai bun frigider, chilerul întunecos şi la fel de răcoros în care şedeau oalele de lut cu tot felul de bunătăți, crama cu butoaie şi o scândură lată pe perete, pe care îşi agățase bunicul toate sculele lui „preistorice”, patul moale cu perne pufoase, cireşii încovoiați de roade, ulița lată şi prăfoasă… toate îmi sunt vii în minte, de parcă le-am trăit azi.
Cele mai frumoase erau duminicile, curate şi luminoase… curtea măturată şi stropită cu apă, să mai potolească puțin praful, capacele ce tremurau pe oalele clocotind de ciorbă, sarmale şi pui la ceaun, masa scoasă sub păr, la umbră, plină de bunătăți.
Şi bunicii mei erau bunătatea întruchipată, „Pâinea Lui Dumnezeu”.
Din pensia lor amărâtă ştiau ei cum să facă, să ne mulțumească toate mofturile. Cu noaptea în cap pleca bunicul la piață să cumpere brânză cu smântână „pentru fete”, că ei nu aveau vacă. Şi când se întorcea, pe loc îi luam noi buzunarele la scotocit, că ştiam cât sunt de pline cu ciocolățele mici, rotunde şi poleite.
Dacă aş putea întoarce timpul… Parcă văd cum ne lua în brațe şi ne suia în spate, pe bicicletă, îşi prindea tivul pantalonului cu un ac de siguranță şi cu glas potolit ne încuraja: „Hai tataie, țineți-vă bine că nu cădeți, vă plimbă tata cu bicicleta!”
Cât ne mai plăcea… greu ne convingea să ne oprim. Obosit intra în casă şi îşi aşeza cu grijă şapca de stofă pe policioară, lângă decorațiile de veteran…
Bunica era şi ea de o dărnicie dumnezeiască, deşi avea o pensie ruşinos de mică.
În restul anului, când voia să ne vadă, nu ştiu cum reuşea să parcurgă pe jos şapte kilometri, cât erau între satele noastre. Nu erau telefoane pe atunci, ne trezeam cu ea la poartă: „Mi s-a făcut dor de voi, mamă!”
Sacoşele ei erau pline de daruri… cele mai frumoase rochițe de la bunica le aveam. Şi când pleca, ne mai îndesa în buzunare şi nişte bănuți, „să vă luați voi bomboane, de care vreți”.
Cât de nedrept răsplăteam noi toată bunătatea asta… Ajungeam rar la ei, orele treceau repede. Amândoi ne aşteptau în fața porții, cu lacrimi în ochi, amândoi ne petreceau la plecare, cu lacrimi în ochi.
Cu ifose de „orăşean”, am crescut şi am ajuns tot mai rar să-i văd, poate atunci când aveau cea mai mare nevoie de mine. Ştiu că şi-au dus bătrânețea până la final, cu exact atâta demnitate câtă ne-ar trebui fiecăruia dintre noi azi.
Şi mai ştiu că de „ziua bunicilor” îmi lipsesc cel mai mult poveştile lor, ascunse parcă în buzunare fermecate, de unde le scoteau ca pe ciocolățele mici, rotunde şi poleite.
Text – Mihaela Trifan
Imagini – desenele pictorului georgian Nino Chakvetadze
