Eu așa o știu de când eram copil: cu pridvorul de lut și pereții albi și brăzdați, ca un obraz pe care și-au croit drumurile multe lacrimi, la ferestre cu perdele vechi, îngălbenite, croșetate de mână, cu treptele de piatră pe care se scursese rugina plouată din acoperiș, cu cărăruie prin iarba deasă, de la ea – căsuţa din răscruce, direct către lumea de-afară. Primăvara trecută, căsuța asta era îmbrăcată toată în floare dalbă, iar prin toamnă, vișinii învăpăiați de lângă gard abia o mai lăsau să se zărească prin potopul de frunze de foc.
Într-un timp au venit cu asfaltarea drumului din fața portiții, apoi s-au perindat pe rând băieții ce montau cablurile telefonice, cablurile tv, mereu alte și alte cabluri. Pe gardul de scândură veche își făceau loc tot felul de afișe: „Spre Schitul…”, ” Vând vin vechi și nuci”, „Spectacol de circ la Căminul Cultural..”, „Votați candidatul partidului..”. Toate afișele sfârșeau până la urmă topite de soare, de ploaie sau de zăpadă. Doar căsuța rămânea acolo ca la început, albă, crescută parcă din iarba neumblată în curte.
De puţin timp însă am descoperit căsuţa aproape devastată, fără acoperiş, fără ferestre şi uşi, o imagine tristă, un fel de suflet dezgolit. Am avut impresia că odată cu această căsuţă mică, albă, cuminte, se dărâmase, rămăsese fără acoperiş şi ferestre, o parte din copilăria mea.
Altceva însă m-a emoţionat: peretele dinspre nord dispăruse cu totul şi prin golul din locul uşii se putea vedea biserica satului aflată pe dealul celălalt. Era de necrezut, dar chiar aşa era, pereţii dărăpănaţi deveniseră o ramă imensă pentru o icoană albă.
Atunci am înţeles că toate casele au suflet. Ele există prin cei care le păşesc podelele şi le deschid ferestrele dimineaţa, ele păstrează în colţul camerei scâncetul copilului ce şi-a julit un genunchi şi în pridvor oftatul mamei năpădite de dor.
Casele nu mor niciodată… Când cad, după ani, ele iau formă de copaci şi de câmpuri cu flori, şi câteodată se preschimbă în icoane.
Fotografii și text: Mihaela Trifan
