Primele amintiri din locul acesta îmi vin. Pe atunci ulița nu era acoperită cu iarbă, ci netesă și uscată, de ne albea tălpile. Uneori, în verile mai secetoase, stratul de praf dens ca mătasea aproape ajungea să ne .mângâie gleznele.
Iar timpul… timpul avea o cu totul altă măsură: orele nu mai fugeau pe lângă noi ca secundele, ziua era luuungă să ne-ajungă… și tot nu ne ajungea, că se făcea întuneric de-a binelea, iar noi tot pe uliță la joacă ne găseam. Mama nu se supăra decât în ultima clipă, când întunericul era deja stăpân. Atunci începea să ne certe că încă nu eram în casă la o oră aşa de târzie, iar noi începeam cu rugăminți, doar-doar mai căpătam 10 minuțele de zbenguială.
Banca aceea de la poarta vecinilor a rămas neschimbată, la fel şi gardul grădinilor din stânga drumului, e același de-atunci, cu portiță din scânduri înnegrite de ploile, zăpezile şi verile tot mai toride de peste ani. Nu era timp, nici loc pentru neguri şi griji, zilele erau parcă atâta de lungi, încât întâmplarea lor devenea la final o adevărată epopee.
„Nu știu alții cum sunt”, dar știu că nouă de pildă de plăcea să ne amenajăm „căsuța” noastră în cele mai nepotrivite locuri, cum ar fi cotețul din lemn din spatele casei în care nu mai creşteau păsări, căci le mutaseră în altă zonă a curţilor imense, ci doar ierburi mari se iveau printre scânduri uscate. Ne aranjam acolo covorașe, un pat pe o scândură lată, masă cu vază în care puneam flori culese de pe marginea drumului, aduceam în căsuță până și farfurii și linguri, fără să știe mama, care ne-ar fi „rupt urechile” dacă ar fi aflat. Eiii… cum să fi rezistat biata mama când a aflat că i-am tăiat o perdea nou-nouță ca să creez din ea o rochiță de prinţesă pentru păpușa mea preferată?
În vacanță, tata ne lua cu el la pădure. Sus, pe muchia dealului, după vreo 5 km de drum anevoios, se afla cabana așezată chiar în mijlocul unei plantații de brăduți și zmeură. Cabana avea în total trei camere și o bucătărie utilată cu strictul necesar, iar curentul electric era creat de o instalație eoliană, care la acea vreme era un lucru de-a dreptul uimitor!
În momentul când se aranjau treburile cu culesul zmeurei, se strângeau oamenii din sat și în câteva zile se iveau munți de lăzi pline cu zmeură pe lângă care noi tot dădeam târcoale. Numai buzele roșii ne mai dădeau de gol.
Câteodată ajungeam la cabană pe un alt drum, mai ocolit, parcurgeam câteva coline cu iarbă uscată și tufișuri țepoase sub care se ascundeau cele mai gustoase buchete de fragi… încă am rămas cu părerea că nu există ceva mai bun pe lumea asta decât acele fructe mici şi rubinii.
Mihaela Trifan