VIDEO și GALERIE FOTO: Crezi că ai văzut toată Vrancea? Dacă n-ai mers la Spinești, n-ai văzut nimic

Într-o altă viață, îmi voi construi o casă la Spinești. Pentru că acolo e paradisul pe Pământ. Pământul acesta care abia ne mai poate duce. Dar la Spinești, natura nu pare să știe ce i se întâmplă la orașe. La Spinești, munții încă fac risipă de iarbă și flori, cerul încă face risipă de nori, neîngrădit de blocuri și de gaze încet ucigătoare. La Spinești, aerul e atât de curat încât plămânii orășeanului nu știu cum să-l inspire, se poticnesc la început, incapabili să primească acest dar, însă din ce în ce mai dornici, apoi, să-l respire, să-și facă provizii din el, căci la întoarcerea în oraș vor inspira din nou amestecul ce iese din țevile de eșapament… La Spinești, un câine mare și lățos latră, un altul ronțăie un pantof; un bătrân stă așezat pe prispă, iar o bătrână privește peste gard; două gâște stau în mijlocul drumului, iar trei găini și un cocoș scurmă pământul sub un brad…

La Spinești, oamenii apucă bătrânețile, cu trupul și mintea drepte, cu casele văruite, cu pământul lucrat, cu mușcate la ferestre. Pentru că la Spinești, timpul încă mai are răbdare și nu gonește nebun între două postări și două like-uri. La Spinești, timpul adastă la poartă, urcă panta și-o coboară, apoi alta, apoi alta, și nu-l gonește nimeni, și nu-i spune nimeni să stea, pentru că timpul și oamenii încă nu se războiesc.

Am fost fascinată, în urmă cu vreo lună, de peisajul pe care l-am văzut urcând spre Mausoleul de la Mărăști. Și, odată ajunsă acolo, am zis: vreau bucata asta de pământ, chiar asta. Să-mi fac aici o casă și să mă trezesc în fiecare dimineață cu imaginea acestor munți din depărtare, scăldați în lumina acestui soare blând…

    Un alt drum, mai abrupt, mai îngust, mai lung, m-a dus duminică spre Spineștii Vrâncioaiei. Și am zis iar: vreau aici! Aici vreau o casă, să mă trezesc în fiecare dimineață cu imaginea acestor munți, cu imaginea acestui cer unde norii fac paradă de forme, de umbre și de lumini, cu liniștea asta cântată de păsări ascunse….
    Într-o altă viață…
    Deocamdată, mă trezesc cu imaginea unor blocuri hidoase, cu petice de cer, cu sufletul rămas în Munții Vrancei, la Mărăști, la Spinești, locuri atât de frumoase că par a nu mai aparține acestei planete mult prea abuzate sau doar nu acestor vremuri, mult prea mercantile. Sunt locuri rupte din vremea Babei Vrâncioaia, din timpuri când oamenii mai credeau în spirite ale copacilor și nu doborau întreaga pădure, când în râuri încă viețuiau ființe magice, așa că oamenii nu le otrăveau, când plantele aveau puteri vindecătoare și nu existau otrăvuri numite medicamente, când fiecare creatură avea rostul ei și oamenii nu le vânau până la extincție, nu le exploatau în industrii, nu le expuneau în colivii și vitrine… vremuri în care omul era parte a naturii, nu stăpânul ei despotic…

La Spinești aș vrea să merg pe jos. Aș vrea să iau drumul în piept și să mă opresc des, minunându-mă de prea mult verde, de prea multe flori, de prea multă măreție, să-mi găsesc liniștea demult pierdută în spațiul urban îmbâcsit în care m-am născut și am crescut, dar care a ajuns să-mi fie străin.

Drumul spre Spinești e unul al izbăvirii, al căutării și găsirii sinelui, al iertării pe care să o cerem vieții și Pământului, pentru darurile pe care le irosim stând cu ochii în telefoane, în televizor, alergând între serviciu și casă ca să avem bani să ne cumpărăm lucruri de care nu avem cu adevărat nevoie, ignorându-ne propria ființă, ignorând ființele din jurul nostru, setați ca niște roboți să avem rate, să plătim facturi și impozite, să facem shopping, să abuzăm de toate pentru că se poate și-apoi să facem cuvenitul cancer, să dăm tot ce-am agonisit spitalelor și farmaciilor, apoi să murim în chinuri…
Într-o altă viață, munții vor purta păduri, apele vor fi limpezi, aerul va fi curat, plantele vor vindeca, ființele din orice specie vor fi libere și, floare, insectă sau pasăre, mă voi bucura de toate…