Marea schismă din 1054, în urma căreia Biserica Creştină de Apus s-a despărţit de Biserica Răsăriteană, a fost un eveniment istoric ale cărui cauze se adânceau mult în timp. Relaţiile dintre Apusul şi Răsăritul Bisericii Creştine erau încordate şi complicate de multă vreme. Începând încă din secolul al IV-lea, între Răsăritul şi Apusul creştin se făcea simţită o tensiune ecleziologică ce privea statutul papei de la Roma în Biserică, adică pretenţia de jurisdicţie universală a papilor asupra întregii Biserici din Apus şi Răsărit. Tensiunile s-au accentuat de-a lungul timpului, fiind încurajate şi de schimbările politice din vremea respectivă, dezbinarea Imperiului Roman contribuind şi ea la dezbinarea din sânul Bisericii. Motivele acestei rupturi sunt identificate în istoria Bisericii ca fiind atât teologice (canonice şi dogmatice) cât şi neteologice.
Teodosie I, numit şi Teodosie cel Mare (379-395), a fost ultimul împărat care a domnit peste un Imperiu Roman unit; după moartea sa, teritoriul a fost împărţit în două jumătăţi, răsăriteană şi apuseană, fiecare având propriul împărat. Astfel, unitatea politică a Imperiului Roman a fost prima care a cedat; în timp, acest fapt şi-a pus amprenta şi asupra unităţii religioase. Cauzele dogmatice au avut un rol deosebit în cursul evenimentelor. Existau mai multe probleme de această natură, printre acestea se aflau: Filioque, un adaos la formula Crezului, celibatul preoţilor care era obligatoriu în Apus, întrebuinţarea azimei în locul pâinii dospite la săvârşirea Sfintei Euharistii. După 1024, numele papei nu mai fusese pomenit în rugăciunile din slujba bizantină şi cu cât trecea timpul dezacordul dintre Roma şi Constantinopol devenea mai pronunţat. Patriarhii Sisinie II (996-998) şi Sergiu II (999-1019) au înnoit Enciclica patriarhului Fotie dată în anul 867 contra latinilor, răspândind-o în Biserica Ortodoxă.
Din ordinul patriarhului Sergiu II, numele papei a fost şters din dipticele Bisericii de Constantinopol. Motivul ce l-a determinat pe patriarhul Sergiu II la acest fapt a fost provocat de papa Benedict VIII (1012-1024), care a admis introducerea adaosului Filioque în Simbolul de credinţă (Crezul), stabilit de Sinoadele Ecumenice.
Atmosfera dintre Roma şi Constantinopol a devenit tot mai încărcată, când orientalii au luat cunoştinţă, la începutul secolului XI, că în Biserica de Apus, pe lângă inovaţiile condamnate de patriarhul Fotie în scrisoarea sa, s-au mai introdus şi altele. Cea mai gravă a fost întrebuinţarea azimei în locul pâinii dospite, la săvârşirea Sfintei Euharistii, prin care erau introduse unele obiceiuri mozaice în creştinism. În fapt, evenimentul din ziua de sâmbătă 16 iulie 1054, când cardinalul Humbert, delegatul papei Leon IX (1048-1054), un intransigent reprezentant al curentului antibizantin, a aruncat, la începutul Liturghiei, pe masa altarului Sfintei Sofii actul de anatematizare a patriarhului Mihail Cerularie (1043-1058), a fost ultima etapă a schismei dintre Biserica Apusului şi Biserica Răsăritului.
Actul din 1054, considerat un eveniment dureros din istoria Bisericii, a însemnat separarea canonică şi întreruperea comuniunii liturgice dintre Biserica Romei (Biserica Romano-Catolică) şi Bisericile patriarhiilor de la Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim (care fac parte din Biserica Ortodoxă). În acea perioadă puterea imperială era exercitată de împăratul Constantin Monomahul (1042-1055), un monarh slab şi lipsit de energie, aşa cum arată „Istoria Bisericească Universală”, în timp ce în fruntea celor două Biserici se găseau doi bărbaţi, papa şi patriarhul, cu înclinări polemice şi autoritare. Împăratul, pe fondul acestor grave controverse, a decis să convoace un sinod la Constantinopol, în care să fie discutate Ťinovaţiileť imputate apusenilor de către răsăriteni.
Papa Leon al IX-lea a acceptat propunerea împăratului Constantin Monomahul şi a trimis la începutul lui ianuarie 1054 o delegaţie papală la Constantinopol, în fruntea căreia s-a aflat cardinalul Humbert. Sosind la Constantinopol, delegaţii latini s-au prezentat împăratului, care i-a primit cu onoruri, şi au fost cazaţi într-unul dintre cele mai importante aşezăminte monahale din Imperiu, Mănăstirea Studion din Constantinopol. Delegaţia papei era însă compusă din persoane pe care istoricii le găsesc astăzi destul de nepotrivite cu misiunea de negociere şi pace pe care ar fi trebuit să o desfăşoare la Constantinopol. Cardinalul Humbert a compus fără autorizarea papei Leon al IX-lea, care murise la 19 aprilie 1054, un act de excomunicare a patriarhului Mihail Cerularie, a arhiepiscopului Leon de Ohrida, a călugărului Nichita Pectoratus, stareţul mănăstirii în care fusese primit şi autor al mai multor scrisori polemice contra latinilor, precum şi contra tuturor acelora care se vor asocia cu aceştia. Cu această sentinţă de excomunicare, prin care aducea grave acuzaţii răsăritenilor, s-a strecurat în biserica Sfânta Sofia, unde clerul şi poporul veniseră să asculte Sfânta Liturghie, şi a lăsat-o pe sfânta masă din altar.
Cum actul de anatematizare era compus în latină, a trecut un timp până să se afle de anatemă şi de injuriile nedrepte aduse Bisericii Răsăritului, iar clerul şi credincioşii să fie atât de tulburaţi şi de înverşunaţi, încât ar fi voit să-i sfâşie pe delegaţi, care, după aruncarea anatemei, plecaseră însă în grabă din Constantinopol.
Patriarhul Mihail Cerularie, bucurându-se de susţinerea mulţimii credincioşilor, a convocat duminică 24 iulie 1054 la Constantinopol în biserica Sfânta Sofia sinodul permanent, compus din 12 mitropoliţi şi 2 arhiepiscopi, care a rostit anatema contra cardinalului Humbert, a delegaţilor romani, a papei Leon IX şi a Bisericii Romane.
Cele două anateme rostite la 16 şi 24 iulie 1054, care au provocat Ťschisma cea mareť, au fost ridicate printr-o declaraţie comună citită concomitent în ziua de 7 decembrie 1965 în Catedrala Sfântul Gheorghe a Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol şi în Catedrala Sfântul Petru din Roma, de patriarhul ecumenic Atenagora I (1949-1972) şi papa Paul VI (1963-1978).
În această declaraţie, cei doi înalţi ierarhi au subliniat că: „sunt conştienţi că acest act de justiţie şi de iertare reciprocă nu poate fi de ajuns să pună capăt diferenţelor vechi sau recente, care subzistă între Biserica Romano-Catolică şi Biserica Ortodoxă şi care vor fi depăşite prin lucrarea Sfântului Duh, graţie curăţiei inimilor, regretului nedreptăţilor istorice, precum şi printr-o voinţă activă de a ajunge la o înţelegere şi expresie comună a credinţei şi a cerinţelor ei”. (surse: „Istoria Universală” – De la Evul Mediu la Secolul Luminilor, vol. 2, P. Riche, B. Guillemain, J. Favier, M. Morineau, S. Pillorget, Ed. Univers Enciclopedic, 2006; „Istoria Bisericească Universală”, vol. I (1-1054), pr. prof. dr. Ioan Rămureanu, pr. prof. dr. Milan Şesan, pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1993)
Documentare: Mariana Zbor-Ciurel; editor: Ruxandra Bratu, editor online: Adrian Dădârlat
