Tema publicației Dilema veche, nr.779, săptămâna 24-30.09.2019, a fost ˮDupă 50 de ani. Decrețeii.ˮ Să le reamintim cititorilor că este vorba despre acele generații care s-au născut după Decretul Consiliului de Stat al RSR nr.770/ 01.10.1966 care, la art.1, prevedea că ˮÎntreruperea cursului sarcinii este interzisă.ˮ (abrogat prin Decretul-Lege nr.1/26.12.1989)
Nu știu și nici nu cred că este corect să inducem ideea că există o categorie socială a ˮdecrețeilorˮ, care să aibă însușiri aparte, temperamente proprii ori tare ale istoriei în care s-au născut. În ancheta realizată de Iaromira Popovici, unul dintre cei intervievați, Ioan Big (analist Pop Culture, designer și producător de evenimente speciale), la întrebarea în ce fel l-ar fi marcat faptul că a fost ˮcu un picior în perioada ceaușistăˮ, acesta răspunde: ˮÎntr-un mod aproape melodramatic. Am trecut foarte iute și nepăsător(?) de la inconștiență la iresponsabilitate(?), iar posibilitatea de a-mi aduce contribuția la realizarea din temelii a unei construcții sociale sănătoase dispăruse deja cînd am realizat cu adevărat dimensiunea prețului pe care urma să îl plătesc(?), solidar cu cei din jur, de acum, dar și din viitor, pentru comportamentul meu de decrețel individualist(?).ˮ Este evident că abordarea cu oarecare ostentație a subiectului restrânge libertatea intimă și necesară din mințile noastre. Se pierde ceva dintr-o protecție naturală cu care te naști, se ivește o îndoială, se fisurează un dig ce ne separă de brutalitatea lucrurilor… Dintr-o dată, realitatea devine agresivă: un lucru rău a stat tot timpul ascuns în complexitatea lumii și te-a afectat fără să știi. Iar faptul că te-ai născut și trăit într-o istorie nefericită, nu mai este deloc o aproximare.
Într-un articol semnat de Horia Marinescu (ˮarhitect și cetățean al Europei, activ între Viena și Bucureștiˮ), pe un ton fără speranțe, autorul se lamentează, invocând un complex al generației sale: ˮNoi, decrețeii, avem o soartă încălecată pe o schimbare. Revoluția care ne-a prins la 21 de ani a anulat(?) tot ce știam până atunci despre viață și societate.ˮ Se vehiculează, totuși, o idee ce are o forță uriașă de generalizare. Citind în întregime articolul, pare că acesta s-a născut mai degrabă dintr-o dinamică a dilemei, pur și simplu, atunci când în final, domnul Horia Marinescu își recapătă liniștea (intelectuală): ˮÎn camera (mea n.n.) vieneză radioul local transmite pasaje alternant pianissimo și forte ale corului scalvilor din Nabucco, și eu mă gîndesc la Hîrtia va fi albastră.ˮ
În ultimă instanță, tema ˮdecrețeilorˮ (dacă aceasta este o temă) poate duce la o abordare lipsită de politețe a existenței acestor generații: au fost făcuți din iubire? Sau, și mai rău, să-și întrebe părinții: ne-ați vrut? De altfel, un alt subiect intervievat de Iaromira Popovici, Ada Solomon (producător de film), admite ˮfaptul că sînt decrețel, că părinții mei nu m-au foarte dorit (dar m-au iubit enorm!) e o marcă(?) a timpului ăluia.ˮ Doar de dragul unui intelectualism exgerat, nu trebuie să admitem că ˮdecrețeiiˮ au avut o existență aparte, că au avut o naștere sterilă și absurdă și nu cred că este corect să le reaminitim, din când în când, că nu s-au bucurat de surâsul iubirii la naștere (să zicem!). Că au fost făcuți doar din teama de lege și, în acest fel, nu au avut o naștere care să-i propulseze către un viitor cu multe promisiuni (de pildă ˮvagabondajulˮ prin mall-uri și centre shopping de astăzi!). În fine, că nașterea rămâne o gaură neagră a existenței lor.
Iată câteva exemple despre felul cum a fost tratată ˮtemaˮ de-a lungul timpului:
- ˮDecrețeii: produsele unei epoci care a îmbolnăvit Româniaˮ de Sandra Scarlat (articol apărut în Evenimentul zilei, 17.05.2005);
- ˮDecrețeii – generația copiilor născuți de frica morțiiˮ de Roxana Ruscior (articol apărut în revista Cultura, 27.11.2014);
3 .ˮSuntem o generație înfrântă definitiv? Decrețeilor români li s-a pus eronat un Xˮ de Claudiu Tuhuț (articol apărut pe site-ul Republica, 04.08.2016);
- Documentarul lui Florin Iepan ˮNăscuți la comandă. Decrețeiiˮ, difuzat de TVR 1 în luna mai 2005 ș.a.m.d.
Într-un interviu dat de regizorul și scenarstul Cristi Puiu (născut în anul 1967, după Decret) lui Mihnea Măruță, în ziua de 05.04.2017, la întrebarea dacă se consideră ˮdecrețelˮ sau nu, acesta îl dezamăgește pe interviator, răspunzându-i cu nonșalanță: ˮNu m-am considerat niciodată decrețel. Habar n-am avut, atunci când am început școala, și apoi când frate-miu a început școala, ce înseamnă chestia cu Decretul.ˮ
Cred că ar trebui să ne aducem aminte de un fragment din minunata proză a lui Mircea Cărtărescu, Ochiul căprui al dragostei noastre, în care, în plin comunism românesc, într-o maternitate dărăpănată, o mamă năștea: ˮMaria născu în acea mizerie de sfârșit de lume doi frați cu stea în frunte. Veniseră pe lume îmbrățișați și privindu-se-n ochi. Așa îi găsise Constantin, când intrase cu câteva flori ofilite în mână, trecuse pe lângă femeia cu mulajul de ghips spintecată ca să se vadă poziția fătului ghemuit cu capul în jos în pântec și, după nesfârșite coridoare cu tencuiala căzută, nimerise în salonul lăuzelor. Maria pe pat, cu fața străvezie de suferință, dar zâmbind fericită, iar la dreapta și la stânga ei, cu căpșoarele pe pernă și înfășurați ca niște larve în scutece, eu și Victor. Nu știu care dintre noi eram la dreapta ei și care la stânga, căci eram identici întru totul, două mici sculpturi compacte într-o substanță fragedă și translucidă precum cărnița melcilor sau a meduzelor din valuri. Așa a-nceput simbioza noastră cu mama, povestea cea mai fermecătoare pe care-aș putea-o spune vreodată…ˮ
Ar fi păcat ca, din cauza unui intelectualism rece și nepăsător, să pierdem pentru totdeuna tandrețea vieților noastre.
GOIA LILI/ goia.lili@yahoo.com
