„Salariul” unui cerșetor focșănean în Italia este de la 60 la 200 euro pe zi. Omul are un picior cangrenat pe care nu l-a tratat pentru că i-ar reduce cîștigurile. „Am primit 9 mii de euro într-o cutie, de la un italian. Am rămas fără ei, că m-a păcălit o țigancă”, povestește omul. Vreți să cîștigați de la 60 la 200 de Euro pe zi? E drept, cere ceva efort pentru schimbarea de look, mai trebuie și ceva tupeu ca să lăsați rușinea deoparte, dar ce mai contează astea cînd astfel aveți toate datele să cîștigați mai mult decît ați visat vreodată ! Nu credeți ? Atunci întrebați-l pe Sandu P. care la 51 de ani este convins că pe străzile Romei, cerșetoria este dacă nu o metodă de îmbogățire, atunci cu siguranță șansa unui trai… decent !!! „Aici în România nu poți trăi. Acolo, de bine, de rău tot îmi scot hrana, ba mai trimit și acasă la copii. Că tot adun 60-70 Euro la zi, au fost zile cînd am luat și 200”, a mărturisit bărbatul. Pentru cîteva zile, el spune că va mai cerși pe plaiuri mioritice, pe lîngă Farmacia 24, nu de alta, dar are nevoie de bani de drum. Cît îi trebuie ? 100 de euro. Åži odată ajuns în Italia, să te ții ! Cînd dai cu ochii de el, ți se face părul măciucă ! Ai vrea să nu-l fi văzut niciodată, dar dacă totuși ți-a ieșit în cale, te scotocești prin buzunare și îi arunci, cu ochii închiși, ceva mărunțiș. Ca să te apropii, e musai să nu fii slab de înger. Nu de alta, dar imaginea palmelor chircite, a piciorului drept supurînd cangrenat și a tălpii stîngi, răsucite, cu cîteva degete amputate, te izbește direct în moalele capului ! Nu vrei să vezi așa ceva ! Imaginea sa… PUTE ! Totuși… Rezemat de peretele Farmaciei 24, Sandu P. își petrece cîteva ore pe zi rugîndu-se ca în geanta lui neagră, larg deschisă, să se strîngă cît de mulți bănuți. Nu se grăbește. Nu se plictisește. Privit de departe, pare mai degrabă resemnat. Blagoslovește fiecare gest de milostenie îndreptat asupra-i. Åži din cînd în cînd, mai trage din țigara scoasă dintr-un pachet de Marlboro, ascuns sub geantă. Sub cărțile bi-sericești. Lîngă cîrpele cu care-și tamponează din cînd în cînd, piciorul cangrenat. Față de alți cerșetori, atuul lui este imbatabil : groaznica infirmitate expusă în văzul lumii nu mai are nevoie de cuvinte. Omul știe și de aceea nici nu se prea omoară să cerșească-n vorbe. Dar dacă totuși îl întreabă cineva, povestește cu lux de amănunte toate prin care a trecut. „În ’99 lucram în Turcia, la o fabrică parti-culară de vopsea. Am vrut să montez o antenă care s-a atins de fire cu 380 volți în ele. Am fost trîntit la pămînt, antena a căzut peste mine. Curentul din antenă mi-a ars picioarele. Mi s-au distrus ligamentele, la piciorul drept am două degete tăiate, iar stîngul s-a infectat, s-a înnegrit. Mă doare tare, nu dorm nopțile, dar dacă n-am pățit nimic de atunci pînă acum, nu pățesc nici de acum înainte. Mă șterg cu ceai de mușețel, mă ung, mă pansez și merg înainte!”, explică Sandu, cu un zîmbet șucar ivit pe fața lui negricioasă. A avut și el, odată, carte de muncă și familie, ca tot omu’. Nouă ani a încărcat și descărcat pește la ICRA Focșani, dar acum n-are nici un fel de pensie. Nici nu s-a prea omorît să-și facă. Nici nu dorește. Așa că nu are nici un venit. Nici medic de familie n-are. Dar nici nu-i simte lipsa. De nevastă a divorțat. Åži a rămas alături de fiica și fiul lui, acum oameni în toată firea. „Fata lucrează. Băiatul e amărît, are probleme și cu copilul lui. Ei mă îngrijesc. De data asta, pe băiat o să-l iau cu mine în Italia, să facă și el ceva bani”, ne surprinde dintr-o dată! În Italia?! Pentru ce ?! Decît lei, mai bine euro ! Cumva obosit de foiala trecătorilor și de căldura de afară și dincolo de amabilitatea afișată, Sandu nu-și poate opri un oftat. Stă de ceva vreme pe asfaltul fierbinte, iar banii adunați de abia ce depășesc vreo 10 lei. Păi asta-i treabă ?! Bașca faptul că a mai fost și fugărit de poliție de la ușa bi-sericii unde tocmai se instalase cu ceva timp mai înainte. Cerșetor, cerșetor, dar cîtă răbdare să mai aibă ?! „Zilele astea plec”, spune, hotărît. „Mă duc în Italia, la Roma. Acolo-s oamenii mai buni, mai bogați. Acolo, omul îți dă un euro, nu un ban. La doi euro am deja 7 lei, nu ca aici. Ai noștri sînt amărîți… Omul cînd te vede ce zice ? «Păi decît să-i dau lu’ ăla un leu mai bine-mi iau un covrig». Mai stau cît să strîng să-mi fac banii de drum și plec. 100 de euro e drumul, mă duc cu o mașină cu cineva. Åži nu știu cînd mai vin, sau dacă mă mai întorc. Că aici ce să fac ? Să mor de foame ?”, explică Sandu, cu naturalețe. Nu e, nici pe departe, la prima experiență de acest gen. Åžtie clar tot mersul cerșetoriei pe străzile Romei și spune că merită să doarmă pe „racle de scîndură”, prin poduri sau prin boscheți atîta timp cît „acolo, de bine, de rău, tot îmi scot hrana, ba mai trimit bani și acasă, la copii. Cîștig cam 60-70 euro la zi, dar au fost zile cînd am luat și 200”, ne lasă cu gura căscată ! Așa slab și amărît cum e, om fără prea multă carte, Sandu știe foarte bine italiana. Nevoia l-a învățat. Åži a avut și timpul necesar în cei cinci ani vechime pe care i-a adunat cerșind pe străzile Romei. Că după cinci ani s-a întors fără nici un ban, asta nu-l descurajează. A văzut lumea și o s-o mai vadă. N-are nevoie de confort. Doar de „mercato” și de piața comercianților români de unde cumpără tot ce-i poftește inima, la prețuri mici. „Cu trei euro iau carne de porc. Păi aici cît ar trebui să cerșesc să fac cît vine trei euro ? Acolo sînt de toate și cîrnați și pastramă, tot ce vrei. Åži pot să-mi cumpăr ! Pe cînd aici… Aici nu poți trăi !”, este convins Sandu. „Un italian mi-a dat 9 mii de euro” Pentru Sandu, Italia înseamnă, una peste alta, un adevărat „trai pe vătrai” a cărui liniște este distrusă însă … tot de români. Pe ei are boală bărbatul, că ei l-au jefuit de multe ori de toată agoniseala. Capac i-a pus însă o mîndrețe de țigancă autohtonă, pusă pe căpătuială. „Patru luni am trăit cu ea, iar banii din cerșit la ea îi duceam. Odată, cînd stăteam la cerșit, un om a venit și mi-a pus în brațe o cutie. Cînd am deschis-o, în ea erau nouă mii de euro ! M-am dus la ea și i-am arătat și atunci mi-a zis că mai bine să trimitem banii în țară, la fiică-sa care stă la Odobești, ca să nu ni-i fure alții. I-am trimis și cînd am venit în țară, fiică-sa a zis că n-are ce să ne dea că n-a pri-mit nici un ban. M-am despărțit de țigancă, dar am rămas și fără nici un ban”, a povestit Sandu. Oricum, bărbatul nu disperă. E sigur că nu peste mult timp își va începe „serviciul” din nou, pe străzile Romei. De data asta e clar. Va fi mult mai atent și apoi va avea și un paznic: pe fiul său. Nu-și face probleme că ar putea muri din pricina piciorului cangrenat. Åžtie clar că așa cum a mai be-neficiat de servicii medicale la superlativ, în spitalele italiene, dacă va fi nevoie, va mai beneficia. Doar în Italia nu s-a pomenit ca un om bolnav să fie lăsat să moară în stradă. Așa că azi-mîine, Sandu își face bagajele să plece. N-are regrete. Nici remușcări. Doar o singură dorință: să adune cît mai mulți euro. Mai mulți decît am putea visa noi, truditorii cu contracte individuale de muncă, într-o viață !
