„Sinistrat inundații” scrie pe cartonul pe care un cerșetor s-a gîndit să îl scoată în calea trecătorilor din Focșani. „Asta-i o mică escrocherie… Scamatoria asta-i treabă psihologică. Am scris așa, ca să fie lumea mai darnică”, spune el. Zilele trecute, el cerșea încercînd să adune suma necesară cumpărării unui bilet spre litoral. La 67 de ani, nea Viorel s-a decis să bată-n lung și-n lat țara, dar nu oricum, ci cu folos! Zice că dacă tot a rămas fără nici un rost pe lume și dacă pensia lui e și așa prea mică să poată trăi omenește, măcar să îmbine utilul cu plăcutul călătorind și… cerșind ! Zilele trecute, omul era instalat bine-mersi, încă de la primele ore ale dimineții, prin fața restaurantului „Unirea”. Iar pașii trecătorilor erau încurcați nu atît de el, cît de pancarta pe care o pusese fix în mijlocul trotuarului. Pe ea, scrisese două cuvinte. Două vorbe inspirate, care înmuiau instantaneu inimile trecătorilor : pe placă scria „sinistrat inundații”. Așezat comod, la umbră, și rezemat de zid, nea Viorel își încerca deunăzi norocul și în urbea noastră. De loc din Vaslui – dar domiciliat cu chirie în Bîrlad – și amărîtul proprietar al unei pensii lunare de doar 170 lei, omul a găsit ca singură modalitate de supraviețuire pentru anii care i-au mai rămas de acum încolo, cerșetoria. Åži, cum nu are vreun handicap fizic care să sară în ochi și care să inspire mila, a inventat, după cum însuși spune, o „scamatorie” cu dichis, care să scoată banul din buzunarul trecătorilor : a postat în dreptul lui un carton pe care a scris, apăsat, ca să se vadă, „sinistrat inundații”. Åži i-a și mers pentru că oricum, pînă la reporterii noștri, nimeni n-a avut curiozitatea să-l întrebe ce a pățit. „Asta-i o mică escrocherie… Am scris așa, ca să fie lumea mai darnică”, a mărturisind, dezvelindu-și cei cîțiva dinți galbeni și cariați, într-un zîmbet generos. „Scamatoria asta e treabă psihologică. Ce era să fac să pot trăi? Să sparg o bancă?! Nu mă pricep să fur, să înșel. Așa că am scris și eu, pe cartonul ăsta, că sînt sinistrat”, explică, scurt și la obiect. De regulă, povestește, nici nu contează cîți bani adună într-o zi de cerșit. Oricum îi iese cît să mănînce în ziua respectivă, ba să mai pună și ceva de-o parte pentru deplasarea în mereu alt și alt oraș. Mai mult contează faptul că vede țara, iar în călătoriile sale a ajuns chiar să și tragă concluziile unui studiu făcut pe cont propriu, cu privire la evoluția interesului arătat de oameni unui cerșetor ca el. „În Focșani am venit acum pentru prima oară și ceea ce am constatat pînă la ora asta este că tineretul în special e foarte indiferent. Dar, din toate orașele prin care am umblat, Piatra Neamț are oamenii cei mai civilizați. Ce să zic, oamenii în general dau, dar sînt și ei din ce în ce mai săraci. Iar ca mine, sînt milioane în toată țara…”, a spus, alungîndu-și cu un gest reflex al mîinii, umbra de tristețe. Fata lui nea Viorel, secretara lui Băsescu Dacă l-ai vedea mergînd, ca orice om obișnuit, pe stradă, nici prin cap nu ți-ar trece că nea Viorel e cerșetor. La prima vedere apare doar ca încă un om sărman, ce trece însoțit de un iz abia simțit de rașpincă în care și-a înecat, cu cîteva ore înainte, amarul. Cine are curio-zitatea să-i vorbească însă, dincolo de reticența inițială afișată va descoperi în bietul bărbat o ființă surprinzător de optimistă, ce are un fel special de a face haz de necaz și mai ales, o filosofie a vieții extrem de realistă. Odată a fost și el un familist cu casă și serviciu. De două ori s-a însurat iar cu prima nevastă are o fată de care este tare mîndru. Motivele pentru care din tot ce a avut n-a mai rămas nimic nu vrea să le divulge. Însă e clar că le știe și le ține ascunse în acel colțișor al inimii în care orice om păstrează, de altfel, momentele de viață cele mai amare, dar și cele mai valoroase… „Baba mea asta de-a doua a murit anul trecut. Are un an și-o lună de cînd s-a dus… Copii am cu prima nevastă. O fată am, Manuela o cheamă și lucrează ca secretara ministrului Transporturilor. A fost și secretara lui Băsescu cînd a fost el pe funcția asta. Am fost la ea la București, că vroiam să-mi văd nepoții. Nu știam unde stă dar m-am dus la ea la serviciu. Cînd m-a văzut, mi-a zis «tăticule, să știi că dacă mai vii aici chem poliția»”, a povestit, cu amără-ciune, nea Viorel. Dacă-i adevărat sau ba ceea ce spune, doar el știe. Încearcă să zîmbească, dar nu mai poate… Între atîtea drumuri și dincolo de mizeria zilnică obișnuită, ar vrea să știe că totuși, aparține cuiva… Momentele acestea și le alungă singur, cu un oftat și poate și o lacrimă ascunsă-n colțul ochiului, pe care n-o lasă să-i spele obrazul decît în nopțile lungi și reci cînd simte singurătatea urlîndu-i prin toți porii… După fiecare asemenea noapte vine dimineața. Åži nea Viorel pornește iar și iar la drum, în speranța că poate, într-o zi, va prinde timpul din urmă…. „Nu contează ce-a fost sau ce este. Viitorul este tot ce contează”, filosofează, așa, ca să-și mai ridice moralul. „Care-mi dă cinci bani e domn pentru mine !” Din Focșani, nea Viorel ar fi vrut să plece să-și încerce norocul pe litoral. Nu știa însă dacă va reuși să adune suma necesară. Patruzeci de lei, cît costă biletul, nu strînge decît în zilele de sărbătoare ! „Într-o zi religioasă adun cam 40 de lei, o sumă colosală pentru mine ! În zilele astealalte, obișnuite, strîng cam 10 lei. Nu sînt pretențios, cît iese atîta iese. Care dă cinci bani e domn pentru mine. Aș vrea să merg pe litoral dar e cam scump biletul de tren și nici blatul nu-l mai pot face, cum îl făceam cînd eram tînăr… Doar banii de drum să-i strîng, că de cazare acolo nu-mi fac griji. În Eforie de exemplu, cunosc și ultimul boschet !”, rîde, mucalit. Așa că, pînă una, alta, nea Viorel își vede de treabă în Focșani. Singura lui problemă în urbea noastră este că nu prea are unde să pună capul jos după o zi de muncă. Prin scări de bloc nu se duce, i se pare de-a dreptul degradant. Pe bănci în parc, experiența l-a învățat că este prea pe-riculos. Singura alternativă este gara, dar nu gara Focșani. „M-am mirat cînd am venit în Focșani ! Ce gară modernă ! Ca la Berlin ! Nu pot să dorm acolo că mă ia poliția, dar am descoperit altă metodă : scot bilet pîn’ la Mărășești, iar în gara aia dorm liniștit, exact ca la hotel!”, spune victorios. Nimeni nu știe dacă astăzi, nea Viorel mai este sau nu prin orașul nostru. Pentru el, timpul înseamnă bani și cum este hotărît să-l ajungă din urmă, oriunde ar fi, poate că a pornit din nou în călătoria sa fără sfîrșit. Oricum, dacă-n drumurile voastre dați de nea Viorel, opriți-vă și întrebați-l de sănătate. Pentru el, discuția de la om la om prețuiește mai mult decît vă puteți închipui…
