Într-o căsuță cât o cutie de chibrituri, ascunsă toată în zăpadă, șase copii între un an și jumătate și 16 ani își trăiesc, desculți, copilăria. Acolo, în cătunul lor – Lăstuni, comuna Dumitrești – Moș Crăciun s-a încăpățânat să nu vină niciodată deși, spun ei, au fost mereu cuminți… Ca să poată merge afară, copiii se așteaptă unii pe alții: n-au toți șosete și nici încălțări, așa că le iau pe rând, în funcție de necesități… Sărăcia i-a învățat pe toți cei șase frați să nu aștepte daruri niciodată. Să se bucure că pot mânca veșnicele felii de mămăligă prăjită, unse cu gem. Åži să se limiteze la orizontul îngust al cătunului lor, din care nu pot spera că vor ieși vreodată. Le-am promis că vă vom relata povestea lor și vă rugăm, dacă-l întâlniți cumva pe Moș Crăciun, spuneți-i că acolo, în ultima căsuță de pe ulița satului Lăstuni, cum te duci, pe partea stângă, copiii Nelei Vlăsceanu, cu năsucurile lipite de geam, îl așteaptă totuși…
De n-ar fi fost urma buldozerului care-a curățat ulița, am fi zis c-am ajuns într-un sat pustiu. Căsuțele tradiționale, risipite pe înălțimi, păreau adormite sub plapuma pufoasă, albă, așternută în unduiri molatice peste garduri, peste acoperișuri, peste depărtări… Ramurile copacilor, îmbrăcate de ger în pojghițe cu sclipiri oțelite completau, într-o nemișcare stranie, tabloul feeric, clintit doar din când în când, de lătratul depărtat al vreunui câine… În curți, niciun om… Pe cer, nicio pasăre… Doar fuioarele cenușii de fum ridicându-se din hornuri dădeau de înțeles că oamenii locului, nevăzuți și neauziți, dau cu tifla gerului adunați laolaltă lângă sobe. O fi știind el, Moș Crăciun, de acest cătun înțepenit în timp, uitat de civilizație, aruncat ca din întâmplare, de mâna sorții, între văioagele Vrancei? O fi știind el să-și mâne renii către copilărimea acestuia?
O fețișoară de fetiță, cu năsucul lipit de geamlâcul de-o palmă al ultimei case din sat, ne-a surprins fără de veste. Ochișorii ei rotunzi, întunecați, ne fixau cu o seriozitate stranie. Apărut dintr-o dată în toată acea nemișcare a firii, și încadrat perfect între giurgiuvelele ochiului de geam precum un portret în rama unui tablou, chipul micuț ne îndemna la cunoaștere! Am luat pieptiș urcușul către căsuța fetiței, cu pași împleticiți de stratul gros de zăpadă. Åži am bătut la ușa dincolo de care bănuiam copii pregătind colinde…
„Nu ți-am luat nici azi șosete…”
Ochii rotunzi, zăriți de afară, ne-au fixat de cum am pășit în odaie, cercetându-ne cu o curiozitate tristă. Posesoarea lor, cocoțată în vârful patului din dreptul geamlâcului s-a retras, temătoare, lipindu-se de perete. Alte două perechi de ochișori, una albastră ca cerul de primăvară și alta catifelată și caldă, ne-au întâmpinat cu inocență în timp ce bărbatul casei, tatăl copiilor, ne-a acceptat bucuros invitația la vorbă. „Avem nevoi multe, e greu aici, mai ales de când cu zăpada… Lucru cu ziua nu mai este, vine și Crăciunul, copiii-s mulți… Au învățat și ei că dacă nu-i de unde, nu-i”, a spus Nelu Serea, de 48 de ani. „Nici casa nu-i a noastră, ne-a dat-o preotul din Urechești să ne folosim de ea și s-o îngrijim în același timp…”, a explicat. Casă de căpătat… „Åži restul tot de căpătat…”, ne-am gândit, privind în jur. Anamaria, de cinci ani, sora ei, Genica, de nouă ani, și frățiorul Petruș, de doar un an și jumătate, păreau să confirme, fără vorbe, această realitate. Îmbrăcați curat, dar sărăcăcios, bieții copii erau cu toții… desculți! „N-au toți de încălțat. De aia nici nu se pot duce mereu la școală. Când vin ceilalți de afară, fac schimb de șosete, de încălțări și tot așa…”, a explicat omul, tocmai când pe ușă a intrat mama copiilor. Trăgându-și sufletul după kilometri făcuți dus întors, pe jos, prin ger, până la Dumitrești și înapoi, femeia i-a spus cu tristețe Anamariei, mângâind-o pe creștet… „nu ți-am luat nici azi șosete. Costă doi lei cincizeci, mamă, și n-am avut bani… N-au băgat nici alocația”.
Ceai în loc de lapte și mămăligă prăjită
Cu toate că nu are decât 44 de ani, Nela, mama celor șase copii, arată mult mai în vârstă. Necazurile, sărăcia și durerea provocată de neputința de a asigura micuților ei tot ce le este necesar și-au lăsat adânc amprenta pe chipul femeii. În afară de cele două fetițe și Petruș, mezinul, mai are încă trei băieți. Doi dintre ei încă elevi: Lili, de 12 ani, e într-a șasea și Marius într-a opta. Åži cel mai probabil ultima clasă pentru acesta, la fel ca și pentru fratele lui mai mare, Dorinel, de 16 ani, care după opt clase a lăsat școala, împins de foame, în favoarea muncii cu ziua… „N-am avut încotro”, zice Nela. „Pur și simplu nu avem bani. De îmbrăcat n-au, de încălțat nici atât… Åži cizmele de gumă sunt scumpe, sunt vreo 22 de lei… le-am luat la doi băieți, atât am putut. Dar țin frig și sunt prea tari, l-au rănit pe Marius cât a mers cu mine până la Dumitrești și înapoi. L-au ros la marginea de sus de i-a dat sângele…”, spune, oftând, femeia.
Amărâtă și ostenită după drumul lung făcut prin ger, a explicat, cu lacrimi în ochi, strângându-și copiii cu brațele, că nici mâncare nu prea are ce să le dea, iar la primărie, unde s-a dus în speranța că va primi alimentele de la UE, nu era trecută pe liste. „Dacă mă credeți, dimineață am prăjit mămăligă pe plită și le-am dat să mănânce cu gem de prune. Lapte pentru ăsta mic nu am, fierb ceai cu oalele, și cu asta îl hrănesc… Åži să mă trezesc că nici nu suntem trecuți pe listele cu ajutoarele de la UE…”, a spus, necăjită.
Veniturile acestor oameni se reduc la alocațiile copiilor, plus 117 lei ajutor social. Bani cu totul insuficienți pentru atâtea nevoi… „Ce să fac mai întâi? Lemne trebuie să cumpăr, că n-avem decât cât să ieșim din luna asta… Pentru ăl mic a trebuit să iau medicamente, dacă răcește nu îl pot duce la spital, că ăștialalți ce fac singuri? Mai vine și Crăciunul acuma… Åži o să treacă așa cum vine, că n-avem nici de unele… Mi-e milă de ei, dar n-am ce să fac…”, mărturisește femeia.
N-au văzut niciodată un tren sau un bloc
Copiii Nelei Vlăsceanu nu știu ce-or să se facă atunci când vor crește mari. Ascunși în cătunul lor, pur și simplu nu par să bănuiască măcar cât e de mare lumea de dincolo de granițele acestuia. N-au fost niciodată la Focșani și nu au văzut niciodată, de-adevăratelea, un bloc, un tren, un supermarket. „Numai la televizor”, șoptește micuța Anamaria. Atât ea, cât și frații și surorile sale par să nu-și dorească mai mult decât ceea ce înseamnă satisfacerea nevoilor primare. Adică mâncare, ceva dulciuri, șosete și câte ceva de încălțat. I-am întrebat ce numere poartă la încălțări și, pentru că așa ceva nu le-a fost cumpărat prea des, nu știau nici ce numere poartă. Cu greu am aflat că în afară de cel mic, de un an și jumătate, ceilalți au, la picior, mărimea 30, 35 (fetițele) și 37, 38 și 42 (băieții).
Crăciun fără speranță în căsuța cu șase copii
Se însera când i-am lăsat să aștepte Crăciunul în cămăruța lor din ultima casă din Lăstuni, și am pornit pe drumul de întoarcere. Anamaria, postată la loc în ochiul de geam, ne-a făcut, prietenoasă, cu mâna. La doar cinci ani, e singura dintre toți frații care încă mai crede că Moș Crăciun n-o va uita, că va poposi și-n curtea ei. „Stau și mă uit pe geam, poate-l văd… Dar dacă dorm, oare nu se supără?”, ne-a întrebat micuța… Lacrimile adunate în colțul ochilor – din cauza ei sau a gerului – ne-au încețoșat mersul grăbit. La dreapta și la stânga, risipite pe înălțimi, se zăreau casele. Aceleași case pe care la venire le-am crezut adormite sub plapuma pufoasă, albă, așternută în unduiri molatice peste garduri, peste acoperișuri, peste depărtări… Aceleași case în care oamenii locului, nevăzuți și neauziți, își trăiesc propriile vieți. Cu fericirile și nefericirile lor…
O fi știind el, Moș Crăciun, de acest cătun înțepenit în timp, uitat de civilizație, aruncat ca din întâmplare, de mâna sorții, între văioagele Vrancei? O fi știind el să-și mâne renii către copilărimea acestuia? Dacă-l întâlniți, neapărat să-i spuneți: aici, în cătunul Lăstuni, șase copii îl așteaptă… desculți…
