După două misiuni executate deja în prăfuitul și înfierbântatul teatru de operații din Afganistan, ai crede că deja m-am obișnuit cu dorul de casă, de familie și în special cu cel de copil. Fals! Lucrurile nu sunt atât de simple. Repetitivitatea unei acțiuni nu îi îndepărtează efectele. Timp de șase luni, sufletul îți este ars de durere, însă tot ce poți face e să dai repede fuguța la telefon, atunci când chiar te mistuie și preț de câteva minute, să îi zărești chipul gingaș și inocent, să îi auzi glasul dulce șoptind „mi-e dor de tine, mami!” sau „te iubesc, mami!”. Sunt gânduri și trăiri pe care nu le poți împiedica, oricât de tare ai fi sau ți-ai dori să fii! Åži dacă în prima misiune mi-am scos din minți colegii, explicându-le că ei nu pot înțelege cât de greu îmi este mie ca mamă să stau departe de copilul meu, acum, la începutul celei de-a treia misiuni, am realizat că vorbele mele erau pornite de la un clișeu. „Nu e nimic mai puternic pe lumea asta decât dragostea de mamă”, cam așa suna. Ei bine, dragilor, traiul în Afganistan mi-a arătat că viața bate orice clișeu. După două misiuni și la două luni de la începutul celei de-a treia, am realizat că dragostea unui părinte, de fapt, nu se compară cu nimic. Am realizat că dragostea unui tată pentru puiul său este la fel de mare ca cea a unei mame. Nu pot să vă explic cât de mare mi-a fost uimirea atunci când mi-am văzut colegii plângând de-a lungul timpului, de dorul copiilor. Oameni maturi, bărbați în toată firea, pe care nu îi mișcau exploziile sau rafalele mitralierelor în mijlocul unei ambuscade, aveau ochii scăldați în lacrimi atunci când seara, la o țigară, într-un moment de relaxare, mai povesteam fiecare din poznele pe care micuții le-au făcut pe-acasă. De la o replică inteligentă la o prostioară minoră, de la o notă bună la una proastă, ne-am întrecut seri în șir în povești, care mai de care mai amuzante sau mai triste, însă fiecare poveste smulgea o lacrimă celui care o spunea, indiferent dacă era mamă sau tată. Și sunt multe astfel de povești care merită spuse….cam tot atâtea câți militari are acest detașament.
Însă, astăzi vreau să mă opresc doar la una. O singură poveste care a inspirat acest material și mi-a trezit amintiri dureroase ale unei copilării frumoase. S-a întâmplat într-o dimineață sufocată de căldura fierbinte a Afganistanului, când am primit un mesaj pe telefon de la colegul meu, plutonierul major Marius Ducan. Și pentru a fi mai ușor de înțeles, trebuie să vă spun că pe Marius îl cunosc de mulți ani și însumează toate calitățile pe care trebuie să le aibă un militar. Este un bun profesionist, un bun camarad, dar mai presus de toate este un om bun, blând și gata oricând să ajute. De aceea, inițial, m-a îngrijorat puțin mesajul lui, dar m-am liniștit repede, pentru că aici, în teatrul de operații, când avem o problemă, mergem către cabinetul psihologic și nu către cel de relații publice. Însă aveam să înțeleg câteva minute mai târziu, îngrijorarea colegului meu. Când a trecut pragul biroului, o tristețe apăsătoare îi acoperea chipul brăzdat, de altfel, de o permanentă veselie. După un schimb de amabilități evident normale pentru ora matinală la care discutam, Marius îmi spune că este extrem de îngrijorat, pentru fetița lui, Maria Amalia, că percepe o oarecare mâhnire în vocea suflețelului de doar opt anișori rămas acasă, fapt care nu s-a petrecut anterior, în celelalte misiuni la care a luat parte. Îmi povestește cât de apropiați sunt, câte activități au împreună, cum se înțeleg. Îmi privesc colegul, îl ascult cu atenție, gândindu-mă în același timp la motivul pentru care Marius îmi spune aceste lucruri. Oare mă întreabă pentru că sunt femeie și sunt mamă sau pentru că își dorește ca un mesaj să ajungă la fetița lui și altfel decât prin propria-i persoană? Încerc să îl încurajez, însă nu prea ține. Și mă ia prin surprindere. Nu dorul este motivul tristeții sale, ci amărăciunea fetiței sale.
Plecarea lui m-a lăsat extrem de îngândurată și neliniștită. Am realizat că ne gândim prea puțin la ce simt copiii noștri atunci când plecăm de lângă ei. Explicațiile fiecărei plecări, indiferent că e vorba de o aplicație, un exercițiu sau o misiune, au intrat în rutina vieții de militar. De fiecare dată sunt aceleași, spuse între tema de la matematică și cea de la română sau pe fugă înainte de culcare. Oare cât înțeleg copiii noștri din ele? Ne-am pus sufletul gaj pentru țară, da! Am facut-o asumat, la vârste care ne-au permis să cântărim lucrurile și să le înțelegem. Dar cum poate un suflețel de doar câțiva anișori să înțeleagă responsabilitatea care însoțește jurământul militar? Cum poate înțelege că, în timp ce colegii au ambii părinți la serbarea de Crăciun, el are doar unul, sau și mai și, doar bunicii, acolo unde ambii părinți sunt militari? Acum realizez că le înțeleg suferința. Sunt copil de militar și îmi aduc aminte că cea mai mare suferință pe care am avut-o, copil fiind, a fost atunci când tata a fost încazarmat pe timpul Revoluției din 1989. Nu eram mai mare decât e Maria Amalia Ducan acum, însă știu că a fost cea mai grea lună din copilăria mea, având în vedere legătura puternică pe care o aveam cu tata. Am lacrimi în ochi scriind aceste rânduri. Întâi, pentru că rememorez ceva neplăcut și apoi pentru că realizez că e a treia oară când îmi las acasă fetița, cu speranța că într-o zi va înțelege.
Mă gândesc că v-am dezamăgit puțin. Probabil vă așteptați să citiți despre realizările inimilor neînfricate și ce s-a mai întâmplat aici, în teatrul de operații din Afganistan, în ultima săptămână. Dar, nu! Astăzi este despre Maria Amalia Ducan. Despre copii. Despre copiii noștri. Am girat cu viața pentru țară, însă până când țara își va cere tributul, sufletele noastre le aparțin. L-am rugat pe plutonierul major Marius Ducan să îmi lase pe un bilețel, un mesaj pentru fiica sa. A făcut-o, însă era din nou o explicație a motivului pentru care el se află aici și nu lângă ea. Am scris eu aceste rânduri, tocmai pentru a transmite un mesaj Mariei Ducan, fetiței mele și tuturor copiilor ai căror părinți sunt aici:
„Dragă copile,
…mi-ai luminat sufletul din clipa în care ai apărut în viața mea. Sunt mândru că m-ai ales să îți fiu părinte și nu e zi în care să nu îi mulțumesc Domnului că ești parte din viața mea. Am înțeles iubirea în momentul în care te-am ținut prima dată în brațe. Aș vrea să îți spun că viața ta va fi presărată doar cu bucurii și fericire, însă trecerea anilor m-a învățat că nu e așa. Vei suferi, vei fi dezamăgit, vei eșua. Însă vreau să știi că indiferent cât de departe sunt fizic de tine, voi fi mereu umărul pe care vei putea plânge. Îmi dau silința să fiu un bun părinte, însă poate nu e întotdeauna așa. Poate greșesc, pentru că sunt om. Și pentru asta te rog să mă ierți. Să mă ierți, copile drag, pentru toată suferința pe care ți-o provoacă gândirea mea matură. Știu că o vei înțelege atunci când vei fi și tu părinte. Închei, rugându-te să nu te îndoiești niciodată de dragostea ce ți-o port. Te iubesc, copilul meu!”
Opresc acum povestea mea, însă povestea inimilor neînfricate continuă, aici, în praful Afganistanului…..
Plutonier major Oana Ieșan
