A supraviețuit regimurilor cumplite îndurate în două lagăre din Rusia. A ținut cu dinții de viață hrănindu-se cu rădăcini și iarba stepelor rusești. Åži-a văzut camarazii măcelăriți și a păcălit moartea strecurându-se, cu disperare, printre gloanțe vrăjmașe. La 92 de ani, Costică Hanganu, din satul Cândești, comuna Dumbrăveni, așteaptă din nou Crăciunul. Cu sufletul la fel de plin de amintirea acestei sfinte sărbători petrecută, cu zeci de ani în urmă, alături de prizonierii Lagărului din Zaporoje. Acolo, lîngă un brăduț încropit din lemne, înțepenit de frig și chinuit de foame, cu sufletul luminat doar de pâlpâirea firavă a speranței a înțeles cât de puțin a fost să nu pășească granița dintre a fi, și a nu fi…Au fost 30 de minute. Treizeci de minute care l-au salvat de cumplitul Lagăr din Siberia.
Norocul e prea puțin, și lumea prea multă, spune înțelepciunea strămoșească. Dar nea Costică Hanganu știe demult că face parte dintre cei pe care norocul i-a atins, salvându-l efectiv de la o moarte crâncenă. „Așa a vrut Dumnezeu”, spune. „Să scap de Siberia. Am avut trei șanse la viață”. Åži nu știi, uitându-te la el, ce anume impresionează mai mult. Expresia aceea a demnității cu care își asumă trecutul sau vorba blajină cu care aduce la lumină, iar și iar, povestea propriei existențe… Åži îl asculți cu sufletul la gură… Åži parcă-ți pare rău că nu are copii. Copiii lui care să se mândrească cu un astfel de tată. Nepoții lui cărora să le povestească, la umbra copilăriei, mărturii despre lucruri care n-ar trebui să se mai petreacă vreodată: mi-zeria și ororile războiului. Åži mai ales, despre cum a reușit el să se strecoare pe lângă moarte…
A fost un copil necăjit, venit pe lume într-o familie cu zece frați. De sărăcie a fost dat de crescut dar dragostea de mamă, atâta câtă a fost, a dispărut din viața sa la 12 ani, cînd și femeia care l-a ocrotit… a murit. Rămas singur pe lume, puștiul de atunci s-a tocmit „băiat de prăvălie” iar la 16 ani s-a mutat la Galați, lucrînd chelner la un grec. După doi ani s-a decis să se întoarcă în Bacău, lângă ai lui. „Cînd am ajuns, tata mi-a arătat, pe masă, ordinul de plecare în armată”. Era în 1940 când nea Costică a devenit cătană la Regimentul 7 Grăniceri Baia Mare. După o instrucție de trei luni a fost trimis pe frontieră, la Sighetul Marmației, pichetul Capul Groșilor. „În ’41 s-a cedat Ardealul ungurilor și ne-am retras la Brașov. Nu-mi mai amintesc exact dar parcă a fost repartizat apoi un batalion de la Brașov, la Târgu Ocna. Am ieșit la raport și am solicitat să plec și eu. Așa am ajuns la Târgu Ocna și de acolo pe front, la Kerson, în Rusia”, povestește nea Costică.
„Curgeau pâraie de sânge de sub școală”
Vitregiile frontului și ororile războiului, pe toate le-a trăit și le-a văzut, nea Costică, de la un capăt la altul. Åži oricât le-ar povesti, este convins că nu sunt pe lume suficiente cuvinte ca să descrie încleștarea aceea disperată, încrâncenată, pe viață și pe moarte, așa cum a fost… „La 23 august 1944, odată cu retragerea, am căzut prizonier împreună cu încă 180 de persoane. Rușii ne-au băgat într-o școală. Ne păzeau santinele de jur împrejur. Asta se întâmpla în Lipova, în Basarabia. La câteva ore au apărut trei tancuri nemțești. Nemții au îndreptat mitralierele să tragă în școală. Dar cu noi erau și prizonieri germani, care au început să strige în limba lor. Atunci, santinelele rusești au aruncat cu grenade pe geam, peste noi. La prima grenadă eu și 12 inși am sărit afară. Ne-am dus la tancuri și am fraternizat cu ei. La câteva minute, rușii de pe un deal au tras un baraj de artilerie și s-a prăbușit școala. Când ne-am întors am văzut cum curgeau pâraie de sânge de sub școală. A fost îngrozitor”, povestește nea Costică, cu lacrimi în ochi.
Alături de camarazi a luat drumul patriei, cu convingerea că odată trecuți de apa Prutului și ajunși în România vor fi salvați. Numai că pe malul râului au răsărit rușii ca din pământ. I-au încercuit și i-au luat iarăși prizonieri. Cei care au sărit totuși, împinși de disperare, în apele Prutului, au înroșit-o cu sîngele lor. De pe ambele maluri, rușii îi împușcau, secerându-i, ca pe iepurii de câmp… „Ca să ne înspăimânte și mai tare, după ce ne-au încercuit, au scos doi nemți în față, i-au împușcat și ne-au zis dacă încercăm să fugim, vom păți la fel. De acolo ne-au încolonat și am mers pe jos până la Tiraspol, două zile, două nopți. Cât noi mergeam, a venit o rusoaică ofițer și a ordonat să iasă afară din coloană soldații ruși care erau vo-luntari în armata germană. Zicea că-i eliberează. N-a fost deloc așa. I-au împușcat pe loc. Coloana era imensă, nu a stat nimeni să-i numere. Am ajuns la Tiraspol. Prizonieri în lagăr”, istorisește Costică Hanganu.
„De foame mâncam iarba de pe jos”
În lagărul de la Tiraspol a cunoscut, moș Costică, o foame care nu se poate uita vreodată. Bătaia de joc și umilințele la care, alături de ceilalți, a fost supus, n-au reușit totuși să-i înfrângă speranța… Acolo, între zidurile mizerabile ale închisorii, între sîrmele ghimpate ce îngrădeau ființa omenească, a învățat, însă, să supraviețuiască. Cu orice preț! Din când în când, sosea în lagăr o mașină cu un cazan de mâncare dar din cauza numărului mare de prizonieri, cazanul era răsturnat și oamenii mâncau de pe jos… „La trei zile ne duceau pe jos să bem apă din Nistru, că altă sursă de apă nu era. Eram leșinați de foame… În apa râului găseam scoici. Le ascundeam în cămăși, le ducem la lagăr, adunam iarbă și alte bălării și așa le mâncam, să mai potolim foamea. Mai găseam cotoare de mere pe jos și le mâncam cu tot cu pământ pe ele. Ne băteam pe ele să le ducem la gură. Cei care fumau, puneau frunze de salcâm în hârtie de saci de ciment și le fumau. De foame, am mâncat iarba și frunza de pe jos, așa cum o pasc animalele”, ne povestește. Într-una din zile a fost selectat și el să plece în oraș, să ajute la încărcarea unor alimente. S-a bucurat, în speranța că poate va primi și el ceva de mâncare. Nici prin cap nu-i trecea, însă, ce avea să urmeze. A fost îmbarcat în tren cu promisiunea că va ajunge la Odessa. A fost dus, însă, la Stalino. La minele de cărbuni de la Dombas. „Drumul a fost un calvar, nu am primit nici măcar un dram de mâncare. Eu am făcut rost de o cutie de conservă și niște pâine. M-am băgat într-un colț al vagonului și mâncam doar noaptea, de frică să nu tabere ceilalți pe mine. Am cerut pâine de la ruși, în schimbul bocancilor mei. Noaptea simțeam cînd mai murea cîte un prizonier lângă mine… Opreau prin gări, îi aruncau pe cei morți jos, ce se întâmpla cu ei, Dumnezeu știe. De sete, beau urină, vă spun pe sfânta cruce”, spune supraviețuitorul.
Sclav la mină
Ajuns la mină, abia se mai putea ține pe picioare… Slab ca o umbră, înnebunit de foame, a fost pus la muncă în adâncul pământului. „La 1200 de metri adâncime munceam, cu un felinar legat de gât, un târnăcop cu coadă scurtă și o lopată cu care scoteam cărbunele. Rămâneam fără oxigen și ne apuca vomitatul dar nu ne lăsau să ieșim din galerie. Mâncarea era un chin: zeamă de cotoare de varză, tăiate cu hârlețul, urluială ca la porci și era așa de amară de nu o puteai pune pe limbă. Jumătate din noi eram bolnavi de dizenterie și mureau câte 15 pe zi. Îi dezbrăcau și îi zvârleau în groapă. Ca pe câini, fără cruce, fără niciun semn…”, povestește moș Costică. Bolnav de stomac, cu un picior în groapă, s-a decis să evadeze când a fost trimis să descarce, cu spatele, din vagoane, stâlpi de telegraf. S-a făcut nevăzut, ascunzându-se într-un vagon abandonat. Intenționa să plece cu trenul spre Niculaiov și de acolo, spre casă. Patrula din tren l-a prins și l-a predat NKVD-ului (poliția frontului -n.r.). A fost interogat, pus la tren și trimis la Zaporoje II. După o săptămână de carceră a fost închis în lagăr.
„Am scăpat de Siberia”
Era înainte de Crăciun. În lagăr, ger cumplit. Foame. Suferință. „De ger, îmi încălzeam căciula între picioare, apoi o puneam din nou pe cap. Uite așa am ajuns să fac Crăciunul cu prizonierii din lagăr. Au făcut nemții și românii brăduleț din scândură. Fiecare colinda în felul și pe limba lui. Din cauza durerilor de stomac simțeam că mor. Am rugat un coleg să mă ducă la dispensar. După o jumătate de oră a venit santinela la mine acolo și mi-a zis că în timpul ăsta, pe ceilalți i-au luat și i-au trimis în Siberia. Așa a vrut Dumnezeu, ca eu să scap. Am avut trei șanse la viață”, spune nea Costică, ca și cum ar fi fost ieri. A rămas internat. Apoi…”pe 9 mai, la 12 noaptea, a venit comandantul Lascăr Dumitriu și cu sovieticul și ne-au spus: «A capitulat Berlinul, războiul s-a terminat», toți au strigat: «Trăiască Armata So-vietică». După încă trei luni de instrucție, mai mult politică, am plecat din Rusia și am fost repartizat la Sibiu unde am stat până în toamnă”, a mai spus nea Costică. După naționalizare a preluat un restaurant al uneia dintre surori. Trebuia să facă aprovizionarea la cârciumă și așa a ajuns să cumpere vin și țuică de la Plainești, astăzi comuna Dumbrăveni. Astfel a cunoscut-o pe fata lui Alecu Milea, cu care s-a căsătorit. A locuit o perioadă la Bacău, după care s-a mutat definitiv la Cândești. N-a reușit să aibă copii, prin urmare a înfiat o familie tânără, pe Sandu și Monica Bughiurlan, alături de care își trăiește bătrânețea liniștit. Duce cu el amintirile. Uneori, povestește, lăcrimând, ororile războiului. Åži mulțumește Celui de Sus pentru norocul divin care l-a ajutat să se strecoare pe lângă moarte…
