Într-o lume în care omenirea e pe cale de a construi roboți care gîndesc singuri, într-o lume unde oamenii de știință au reușit să demonstreze că teleportarea este posibilă, într-o lume în care se încearcă deslușirea secretelor formării Universului cu acceleratorul de particule și în care oamenii se pregătesc de instalarea unor baze permente pe Lună, în această lume, o fetiță de opt ani nu a văzut în viața ei un bloc, un tren, un bulevard. Nu știe ce înseamnă. Åži nici nu și le poate imagina. Stănica Bîrsan nu a ieșit niciodată din Tîrîtu. Trăiește acolo, în cătunul scăpat parcă, dintr-o neglijență a sorții, din buzunarele contemporaneității prea grăbite ca să mai aducă civilizația în viața acestei fetițe și a altora ca ea…
Dacă ar fi să fie o poveste – și ce bine ar fi – ar începe cu a fost odată… Åži poate că astfel, nouă, răsfățaților civilizației, ne-ar veni mai ușor să credem cele ce vor urma… Micuța Stănica există, însă, acum, odată cu noi, în același timp cu copiii noștri. Åži cu toate acestea… a rămas stingheră prin vremurile acelui „a fost odată…” al poveștilor ce ne-au mîngîiat copilăria. Am întîlnit-o zilele trecute, la Åžcoala din Tîrîtu. Tîrîtu, cătun ascuns între dealuri împădurite, la 14 kilometri distanță de comuna Poiana Cristei și la capătul unui drum care odată străbătut, te face să te simți învingătorul trecerii printre legendarele furci caudine. Mă privea timidă, rezemată de zidul murdar al școlii răsărite în mijlocul unei curți nămolite. Rar îi e dat, ei și colegilor săi, să vadă străini prin zonă și, în general, alte fețe decît pe cele cunoscute de cînd s-au născut. Privirea ei inocentă, azurie ca cerul senin de primăvară, se plimba rînd pe rînd de la încălțările mele, la cizmele sale pline de noroi, de la treningul ei, la bluza mea nerușinat de albă ca să insiste, apoi, pe aparatul de fotografiat – obiect straniu și nemaivăzut de ea pînă atunci… „De unde veniți?”, a întrebat pentru ca imediat, obrajii să i se îmbujoreze de îndrăzneala curiozității nestăpînite. „De la Focșani”, i-am răspuns firesc „unde cred că și tu mai vii cîteodată, cu părinții tăi”. Nu, ea nu a fost vreodată la Focșani, a șoptit. Ea nu a fost nici la Poiana Cristei, a mai zis. „Ea nu a fost niciodată, nicăieri decît aici”, i-a întărit vorbele învățătoarea. „Ea nu are nici televizor acasă. N-a avut nici curent electric. Acum și-au tras un fir de la un vecin. Toți o duc rău pe aici, dar ai ei parcă și mai rău”, a continuat aceasta.
„Bloc? Ce-i aia?! Tren? Nu știu…”
Åži-a luat ghiozdanul în spate și am pornit-o împreună spre casa ei, de peste dealuri. Prin rarele locuri prin care atenția nu ne era îndreptată exclusiv spre cum să facem să nu ne rămînă încălțările în noroaie, am început să încropim un dialog. Åži cînd răsuflarea ni se tăia de efortul urcușului și coborîșului, Stănica găsea puterea să ne încurajeze. „Mai avem puțin”, ne spunea, mereu cu un pas înaintea noastră. „Tu semeni tare cu un unchi de-al meu”, zice rîzînd, colegului meu. „Mîine vine la noi și mai aflu de prin lume”, se bucură. „Mama s-a mai dus la Focșani, dar eu nu am putut, că cine să aibă grijă de surori…”, explică. Åži povestește apoi că ea nu are nici măcar televizor, așa că de regulă, nu știe despre ce filme și personaje tot povestesc colegii ei, la școală. Tot ce are sînt puținele caiete și alte rechizite primite prin programul destinat copiilor săraci. Åži mai are cele cîteva manuale în care sînt uneori, zice, niște poze ce i se par ireale. Åži asta pentru simplul motiv că Stănica nu își poate închipui că lumea poate fi și altfel decît cătunul ei. „Tu ai văzut vreodată un bloc, Stănica?”, o întreb. „Un bloc? Ce-i ăla?”, îmi răspunde. „Dar un bulevard, un trotuar, asfalt, ai văzut?”, insist. „Nu, niciodată”, zice. „Dar tren știi ce înseamnă, Stănica?”, continui. „Daaaa. Am auzit că trenul e ceva foarte lung. Vine cîteodată la Butucoasa”, izbucnește, victorioasă. Nu îmi vine să cred așa că o întreb pe ce merge trenul. „Pe pămînt? Pe șosea? Pe apă? Prin aer?”, insist… Stănica ridică, jenată, din umeri. Am prins-o cu minciuna, mărturisește cu ochii, dar ce-i trebuie ei să știe toate acestea? „Eu nu mă duc nicăieri decît la școală și acasă. Am două surori, le îngrijesc, le duc și lor din biscuiții ce îi primesc la școală. O mai ajut pe mama la treabă, îmi fac lecțiile și trece ziua…Seara mă rog la Dumnezeu să deie sănătate la surori, la părinți, la toată lumea. Åži după aia mă culc. Tata zice că o să mai am un frate în curînd, acum e la mama în burtă. Am mai avut un frate înainte. Vino să-ți arăt unde stă frățiorul meu mort!”, strigă rîzînd și o ia la fugă printre crucile de lemn, toate de aceeași dimensiune, din micul cimitir al cătunului. Se ghemuiește, pune căpșorul pe crucea fratelui său și zîmbește. Îi era drag. Așa că zilnic, în drumul de la școală către casă, se oprește să-i țină un pic de urît… Îi conturează cu bețișorul flori pe mormînt… Åži cîteodată, vara, se întinde pe spate să privească, împreună cu el, stelele ce răsar, una cîte una…
„Sîntem necăjiți…”
Casa Stănicăi s-a ivit, în sfîrșit, în vîrful altui deal: micuță, albă, neînconjurată de vreun gard și atît de fragilă încît pare că un vînt mai puternic ar putea-o ridica în înalt, cu tot cu locatarii ei. În loc de perdele, la geam, o fețișoară de copil ciufulit. În prag, mama Stănicăi. Rădița. Are doar 29 de ani dar poartă pe chip încă pe atît. În singura lor odăiță, strălucind de curățenie, două paturi, o masă și o sobă de lut. Pe sobă, în ceaun, mîncarea de azi. „Cartofi înăbușiți. Ieri am avut urzici. Mîine, nu știu…”, zice femeia. „Sîntem necăjiți… Pe aici nu sînt locuri de muncă. Se mai duce bărbatu-meu la pădure, dar e greu… 210 lei e tot venitul nostru sigur, alocațiile fetelor… Poate fetele dac-or învăța, or putea pleca în altă parte. Dar pînă atunci e greu…. Rechizite nu au. Ca să le cumpărăm nu avem cu ce, și chiar dacă am avea, nu avem de unde, că la magazin nu aduc. Astea pe care le-a primit Stănica la școală nu ajung… Ne lipsesc alimentele de bază, zahărul, uleiul, faina, orezul… Nu avem săpun, detergent. Aici în sat și pîinea e scumpă, costă 1,5 lei. Noroc că mai dă biscuiți la școală…”, explică femeia. Pe lîngă neajunsuri, o chinuie rău varicele ce aproape i-au deformat picioarele. Åži o mai chinuie suferința mezinei, pe care a trebuit să o poarte prin medici din cauza unui hemangiom. „Åži acum sîntem datori că ne-am împrumutat de 1000 de lei să putem merge cu ea la București. Åži măcar dacă s-ar fi rezolvat… că acum iar începe să-i apară”, spune trist, Rădița. Se gîndește cu îngrijorare că peste numai cîteva luni, va naște. Åži atunci, va trebui s-o ia din nou pe jos, peste dealuri, prin pădure, pînă la prima comună în care ar putea să i se dea vreun ajutor specializat.
Speranța, ferecată în suflet de copil
Împărțindu-și biscuiții cu cele două surioare, Stănica aproba ca un om mare cele povestite de mama sa. Le știe pe toate, doar asta aude în fiecare zi… Atît cît poate, încearcă să ajute. Între două teme, mai spală vasele. Cînd trebuie, cu mînuțele ei fragile, freacă bine rufele ba chiar uneori, curăță cartofi și îi fierbe, ca să potolească foamea surorilor, atunci cînd părinții nu le sînt acasă. Seara doar, cînd toți se bagă în pat, acolo, în întuneric, dă voie speranței să iasă la suprafață. Rareori a îndrăznit să ceară ceva. Åži aproape niciodată nu și-a povestit dorințele. Printre puștii din Tîrîtu, din pricina atîtor lipsuri, este oarecum stingheră. Dar inima sa de copil tînjește tare ca cele povestite de ceilalți copii să i se întîmple și ei. Să aibă cărți de colorat, să citească povești din volume pline de desene minunate, să se joace cu păpuși și mai ales, să poată călători prin lumea largă măcar privind la un televizor… Åži știți care este cea mai aprinsă dorință a Stănicăi? Ca într-o bună zi, cineva să facă o minune și să o ducă, măcar pentru cîteva ore, să vadă cum arată un bloc, un tren, un bulevard… Ea îi va arăta în schimb, cătunul copilăriei ei… Åži pădurea.
