În literatura teologică săptămâna patimilor cuprinde momente dramatice din viața lui Isus pe pământ, pline de frumusețe poetică și imnografică, convertite în adevărate parabole care pun în valoare adevărul. Din istoria sfântă a mântuirii am ales câteva secvențe capabile să ne țină cu sufletul la gură, pe care, fiecare generație, la rândul ei, le trăiește cu emoție în aceste zile.
În vinerea mare Isus a fost răstignit în chip înfricoșător. „Locul unde fusese răstignit Isus, era o grădină”(Ioan 19, 41). Această schiță de decor, minimală, este de ajuns pentru a descrie locul în care s-a petrecut drama cea mai cumplită a omenirii. Referindu-se la acest loc, părintele Andre Scrima obișnuia să amintească de senzațiile efluviilor răcoroase ale vegetației care, de multe ori, se transformau cu ușurință într-o „aluzie la prima gră-dină păstrată în memoria umană, paradisul”(Comentariu la Evanghelia după Ioan, Humanitas, 2003, pag.103). După ce Iosif, ucenicul lui Isus, a luat trupul acestuia de pe cruce, femeile devotate l-au înfășurat în fîșii de pînze vegetale și l-au înmiresmat cu o „amestecătură de aproape o sută de litri de smirnă și de aloe”(Ioan 19, 39). Scena fune-rară este relatată de părintele Scrima, după evanghelia lui Ioan, în felul următor: „Sinopticii menționează, iarăși, sosirea, foarte de dimineață, a femeilor la mormînt tocmai ca să încheie ungerea trupului cu miresme. Nimic asemănător la Ioan. El pune accentul pe motivația profundă a prezenței Mariei din Magdala în locul acela, pe teribila mîhnire personală, pe sentimentul de absență iremediabilă semnificat întotdeauna și pentru totdeauna de un mormînt. E iarăși potrivit să ne oprim asupra unui alt aspect foarte special al Evangheliei lui Ioan, anume prezența și rolul femeilor în narațiunea lui, mai ales că asistăm acum la ultima apariție a acestei figuri feminine, Maria din Magdala. „(Comentariu la…, pag.105-106) Prin esența suavă și atașamentul lor, miresmele de mirt și de aloe sunt de proveniență feminină, iar odată cu ele se produce o transmisie de iubire. Această filiație de esență vegetală împrospătează trupul inert, refăcîndu-i continuu harul și frumusețea neperi-sabile. Veți spune că abuzul acesta de imaginație, cînd vorbim despre un transfer de substanță divină de la regnul vegetal la trupul omenesc, poate fi dăunător atîta timp cît dogma îl ignoră. Dar această intuiție hazardată ar putea fi o argumentație la ființa care me-morează, într-o primă abordare, fizică, iarba (postura în care iarba nu este numai locul în care s-au petrecut evenimentele, ci întreaga încărcătură de senzații și sentimente care au scos în evidență acea întîmplare).
În Evanghelia după Ioan natura vegetală apare ca o inundație neașteptată de miresme și hleiuri oleaginoase, care contribuie cu prisosință la desăvîrșirea parabolei biblice. Să ne imaginăm scena în care Maria Magdalena, după tragicul sfîrșit al lui Isus, vine la mormînt, singură, pe întuneric, cînd zorii încă nu se revărsaseră ca o resurecție a luminii. Femeia trecea prin aerul verde al plantelor, aproape atingîndu-le, iar acestea par că îi respectă durerea cu o imensă compasiune. Odată cu trecerea ei, femeia pare că răspîndește calmul religios al ierburilor dimprejur, contopindu-se sfîșietor în armonioasa lor alcătuire. Astfel, iarba își găsește temeiul deplin în sublima idee a micului cimitir cu un „mormînt nou, în care nu mai fusese pus nimeni.”(Ioan 19, 41) Ciclurile vegetale su-gerează „jertfa nesîngeroasă”, cu atît mai plină de semnificații. Iarba, în această alegorie, relevează un sens al tragicului, altul decît cel din înțelesurile omenești. Niciodată nu mi se va șterge din fața ochilor imaginea ierburilor din cimitir, rămase pururea în acea mișcare clandestină, lovindu-se protector unele de altele în urma Mariei din Magdala.
După înviere Isus „nu va mai parcurge distanțele geografiei noastre terestre.”(A.Scrima, Comentariu la…, pag.120) Cel mai adesea, drumurile străbătute de Isus sunt închipuite pe cîmpiile fantastice de pe linia orizontului, năpădite de ierburi, dincolo de această lume, dezvoltîndu-se unele din altele într-o construcție neînțeleasă pentru oameni. Acest corp trecînd prin ierburile neîncepute este cît se poate de real atîta timp cît Isus, după înviere, coboară în mijlocul omenirii ca-ntr-un replay nesfîrșit, arătîndu-i acesteia „mîinile și coasta Sa”(Ioan 20, 20). Va recunoaște omenirea, tulburată de rănile înspăimîntătoare, această apariție identică ? În această imagine nu lipsită de oarecare regie, singurul argument care asigură veridicitatea scenei este chiar iarba de mirt și aloe care, dăruită cu metamorfozele miresmelor, recompune cu delicatețe trupul lui Isus, la fel de proaspăt și încărcat de sensuri. El este văzut iarăși și iarăși, trecînd prin lumina blîndă a plantelor, așa cum în viața terestră a fost văzut venind și stînd în mijlocul ucenicilor, vorbindu-le acestora despre pace și iubire.
Iarba reface cu fidelitate locul copilăriei, grădina întâiului Adam, acolo unde își are originea perfecțiunea. Într-un poem de o pioșenie năucitoare, Alberto Caeiro se întristează de existența omenească din care lipsește adevărul simplu „pe care-l deține o floare atunci când ea înflorește” așa încât, lumina galbenă care irumpe din caliciul acesteia, face „să vălurească munții și văile.” Seduși iremediabil de prospețimea câmpiei, copilul Caeiro și copilul Isus hălăduiesc cât e ziua de lungă prin lanurile sălbatice cu mirosuri crude. Răpus de recunoștință, poetul se va destăinui în superbul lui poem că numai Isus l-a făcut să vadă cu adevărat „tot ceea ce există într-o floare.” (Paznicul turmelor, VIII, trad.Dinu Flămând). Revelația aceasta se produce întodeauna dinăuntru în afară pentru simplul motiv că numai în abundența sinelui religios lanurile sălbatice cu mirosuri crude nu au finalitate. Ideea aceasta decurge dintr-o muncă plină de înțelesuri creștine, în natura în care rădăcinile sănătoase ale plantelor dau vigoare și armonie pământului, și ne săvârșesc caracterul omenesc pentru totdeauna.
