Sâmbătă, 30 aprilie, marele scriitor argentinian Ernesto Sábato a murit în locuința sa din Buenos Aires. Peste o lună de zile ar fi împlinit 100 de ani. În amintirea lui să rescriem una dintre marile lui fraze în care se adresează lui Dumnezeu, în care geniul său propriu reprezintă ofranda adusă Creatorului:”I-am explicat că lumea e o simfonie, dar Dumnezeu cântă după ureche.”
Am obiceiul să port în mașină, pe pernele din spate, oriunde merg, o bibliotecă ambulantă formată din cărțile acelea speciale pe care se întâmplă să le îndrăgesc într-o perioadă din viață și pe care le citesc în permanență, cu aviditate. Îmi place să le am în preajmă în fiecare moment, la îndemână, cum se zice. Una dintre cărțile care mă însoțesc de multă vreme în acest mod este ediția Polirom 2010 a Dialogurilor consemnate de Orlando Barone, dintre Jorge Luis Borges și Ernesto Sábato.
„Dacă un artist are ceva important de spus, – îi răspunde undeva Sábato lui Borges – oricum o va spune. Nimeni nu-l va împiedica. Nici celebritatea, nici poliția secretă, nici statul. De altfel, istoria o dovedește: Dostoievski era celebru când a scris Frații Karamazov, și nimeni n-ar îndrăzni să spună că romanul a fost scris în condiții de libertate limitată. Celebri au fost și Tolstoi, Cehov, Hemingway, Faulkner…”
***
Într-o fotografie sepia care se află în muzeul schitului Vovidenia, așezată în obscuritatea micii biblioteci, Mihail Sadoveanu a fost surprins cu spatele de fotograful necunoscut, la amiază, într-un moment de intimitate blândă, cu umerii prăbușiți, cu mâinile drepte lăsate pe lângă corp, cu bordura albă a părului ieșită de sub borurile largi ale pălăriei, fără niciun fel de preocupare, depărtându-se pe o cărare încâlcită, năpădită de ierburi, de parcă ar fi abandonat definitiv lumea reală. Privind în adâncul fotografiei putem urmări cărarea care, după ultimele garduri, iese în mijlocul câmpurilor și se pierde armonios printre tufe și lanuri de porumb. Statura uriașă a scriitorului nu este defel plasticizată. Este reală, vie, în mișcare. Îi poți atinge hainele, să simți în vârful degetelor fiorul postavului. Doar amplitudinea peisajului, acaparatoare, pare să îl înghită definitiv. Legătura dintre vizitator și fotografia aceea veche este atât de absolută, încât vizitatorul însuși trebuie să facă eforturi să nu se lase inclus în peisajul de celuloid. Pare că fotograful necunoscut a imortalizat în chip desăvârșit marele ritm al timpului, pulsiunile naturii vegetale, geniul zilei de vară, germinația tăcută a pământului. Fotograful necunoscut a surprins în chip magistral elementele divino-umane care guvernează cosmosul.
***
E primăvară.
În poemele lui Johann Wolfgang Goethe planta are o apariție electrizantă, are legături indestructibile în cosmosul din care a apărut, reprezintă plenitudinea creatoare a universului. Expansiunea ierbii în tot cosmosul creează un patrimoniu ereditar în care omul ar regăsi continuu locul nepieritor al genezei.
Prin urmare, să analizăm din acest punct de vedere poemul Metamorfoza plantelor în care amantul, sedus de farmecul unei zile de vară, își îndeamnă iubita să admire grădina. Imaginați-vă un loc inundat de lumina soarelui în care natura vegetală, în ipostazele ei vivificatoare, realizează adevărate capodopere. Iată, pare să-i spună amantul iubitei, silind-o la reflecție, poți vedea planta care se preface în floare, apoi în fruct, privește-o, prietenă, ca pe o sfântă enigmă, o imploră acesta. Deodată, oarecum descumpănitor în toiul unei astfel de zile plină de calm, este relevată forța devastatoare a creației originare, în versurile următoare: „simplă dormea în sămânță puterea; sub coajă/ Tupilat odihnea, în sine închis, un model inițial”.
Modelul inițial este lipsit de însușiri, nu are început. Sfântul Ambrozie, convins că firea, în tot ceea ce rodește „rămâne credincioasă sieși”, întărește arhetipul genezei potrivit căruia „întregul obârșiei se păstrează în sămânțe.”
Elevația lăstarului suind în sus, emfatic, în onoarea zilei, este chintesența naturii vegetale. Nimeni nu mă poate opri, pare să spună acesta. Este aceeași spirală prin care forța divinității nu va înceta niciodată să acționeze cu grație asupra omului. În măreția plantei este o profundă înțelegere. Strălucirea ei senină, calmă, liniștitoare îi asigură o existență transcendentă. Planta nu s-a născut din supraabundența pământului, ci, mai degrabă, din entuziasmul divinității.
