Privind-o pe stradă, în piețe, în gară, în instituții, la cumpărpturi, oriunde, societatea românească pare una obosită, uzată, exersează farmecul discret al abandonării. Ai impresia că toți vorbesc la telefon deodată și, în mod paradoxal, nici nu se ascultă unii pe alții. Cei douăzeci de ani de tranziție, de căutări febrile ale sensului pe care îl are libertatea, își fac efectul asupra generațiilor mature. Este un amestec gelatinos de eșecuri, dezamăgiri, acceptări, epuizare, lehamite, detașare, complicitate, duplicitate, lașitate, snobism religios, lentoare, nostalgie, resemnare, grandilocvență, eroism imobiliar. Călăul stă în același loc cu victima, merg împreună în concedii, se relaxează, cinic, în același timp. Turnătorul este prieten cu stăpânul său, este omul lui de încredere, de casă, îi ascultă confesiunile, se gândește întotdeauna ce adjectiv să adauge după fiecare confesiune ca să-și satisfacă stăpânul. În particular, turnătorul are însemnătatea stăpânului și, fără să știi cine-i unul și cine-i celălalt, îi poți confunda cu ușurință. În întreaga ei istorie, omenirea a fost indignată de Iuda, dar să nu uităm că Iuda a recunoscut, da, prieteni, eu l-am vândut pe Isus și mai mult decât atât, s-a spânzurat. Iuda este un personaj dramatic, labirintic. Fără nicio îndoială, parabola lui Isus nu ar fi avut luciditate fără rolul lui Iuda.
Ei bine, pe acest fond s-a născut impostura care relativizează totul, impune complicitatea ca pe o stare de amicalitate, disprețuiește înțelesul calm, delicat al existenței. Ca atare, nici cultura nu a fost ocolită de acest flagel. Iată câteva elemente după care poate fi recunoscută impostura în literatură, dispuse numeric într-un decalog neconvențional:
1.Ambiția de a fi membru cu drepturi depline, cu dosar, carnet, în comisii, comitete, uniuni, bresle etc.
2.Dorința de a juriza concursuri, de a te juca de-a Dumnezeu în lietratură, de a promova, de fapt, propria ta celebritate.
3.Visul de a scrie o carte pe an, dacă se poate, lansată în public, la bibliotecă ori într-o aulă, fastuos, cu ceremonial, cu discursuri de laudă, pupături, bufet.
4.Moftul de a fi singur împotriva tuturor, misterios, neînțeles, izolat de lumea reală, livid, refuzat de o istorie nerecunoscătoare care nu te merită.
5.Insistența enciclopedică de a scrie în același timp proză, poezie, eseu, critică, recenzie, istorie literară, jurnal, reportaj etc, la superlativ.
6.Infatuarea continuă și moralizatoare a editorialistului.
7.Apetitul pentru interviuri, de preferat video, cu volumele personale împrăștiate neglijent pe masă, citind din operă, în dreptul lămpii, savurând obiediența reporterului.
8.Virtuțile singulare de a fi șef de revistă și de a vorbi despre aceasta ca o reprezentare magistrală a destinului tău.
9.Dorința de a face festivaluri postume în numele unui scriitor cunoscut, declarat prieten total, de a-i muta memorialul în localitatea ta de reședință, la tine acasă.
10.Ignoranța bibliografica și lipsa de coeziune culturală.
Dacă ar fi posibil să ne imaginăm că, într-o situație excepțională, Dumnezeu ne-ar vizita pe pământ, ei bine, atunci, omenirii i-ar pieri cheful de literatură. Privită din punct de vedere dogmatic, fără sentimentalism, metafora erodează veșnicia, surpă eșafodajul religios al existenței omenești.
Pe de altă parte, să ne imaginăm cum, la epuizarea universului, în lipsa gravitației, materia s-ar sfâșia dezintegrându-se, transformându-se în forme gazoase care nu vor mai fi străbătute niciodată de viață. Ei bine, cât de înălțător ar fi gândul că ceea ce ar rămâne să străbată haosul reinstaurat, ar fi poezia omenească ! Uneori mi se întâmplă să cred că fraza cea mai strălucitoare scrisă vreodată a fost aceea lui Cervantes, în care Don Quijote îl îndeamnă pe scutierul sau Sancho Panza, să aibă întotdeauna un vis imposibil.
