Bătrânul scriitor murea încet, odată cu himerele în care crezuse toată viața lui îndelungată, de parcă trupul inert se dizolva fără putință de împotrivire în lucrurile dimprejurul lui. Avea capul întors într-o parte, spre fereastră, implorând lumina care se zbenguia dincolo de geamuri, iar înserarea l-a găsit în această poziție imobilă. Uneori stătea ceasuri întregi pe terasă, de parcă putrezea de viu, până când lumina indecisă a zilei era inundată cu lăcomie de întunericul nopții. Privirea lui se oprea de fiecare dată pe o mușcată din încadramentul somptuos al terasei și mica plantă, provocatoare ca o ființă sangvină, îi răscolea cu insistență amintirile. În astfel de momente, ansamblurile întunecate ale morții își pierdeau din monstruozitate și se decantau în înflorirea veselă a mușcatei.
Iată cum murea bătrânul scriitor în ziua aceea, în singurătate, așezat într-un fotoliu imens, uitat de notabilitățile locale și părăsit de discipoli, uitându-se înspre o plantă care îl ajuta să privească fără dezgust această lume. Magazinele erau deschise, iată, o adolescentă proba o rochie, un braț dezgolit îi ieșea din ca-bina de probă și împrejurul ei câteva prietene râdeau în hohote, portarul unei instituții uda trotuarul încins de arșiță, dintr-o sticlă de plastic, avea un șiret desfăcut la piciorul stâng, cineva cumpăra cartofi din piață și deodată a realizat, scumpă revelație, cum cartofii galbeni, ridicați în soare, sunt translucizi ca onixul, oamenii treceau într-o parte și alta, un bărbat a strigat la șoferul de autobuz, era aglomerație, hei, izgonește câinele, s-a auzit dintr-o curte, vara stătea să vină, un cerșetor adormise pe o bucată de carton, urinase pe el și lichidul făcuse dâre vâscoase pe caldarâm, automobilele păreau să meargă din inerție, apoi, aceeași voce dintr-o curte s-a răstit la câine și a aruncat cu ceva după el. De ce s-o mai lungesc, era o zi ca oricare alta.
Bătrânul scriitor ar fi vrut să se plângă de solitudine, dar din pudoare, a ascuns acest lucru. Din nou înserarea îi aducea în minte frica aceea care se strecura dinspre grădină și punea stăpânire pe el. Durerea îi devasta pieptul, făcându-l să geamă slăbit. Răsufla icnind și trupul lui se făcea din ce în ce mai greu. Pământul uscat îi umpluse toracele, strivindu-i plămânii. Avea mâinile lăsate în lături și de atunci nu a mai avut niciodată puterea să le ridice. A închis ochii și pentru câteva clipe s-a lăsat în voia întunericului. Singurătatea aceasta era exilul lui definitiv.
S-a gândit:
Trupul meu, cărui mâl se dăruie
sfârșindu-se tragic în întunecimea mușcatei
fără nicio înțelegere.
Acesta era cel mai tragic poem pe care ar fi vrut să-l scrie, în care să-și simtă carnea zgârâiată, din nou, dar nu a mai avut nicio putere. Doar pentru sine, ulti-mile versuri i-au trecut prin mintea rătăcită, găsindu-și semnificația deplină în monstruozitatea morții:
Liniștea, doar de umbră-i atinsă
dezvelindu-i acesteia purpura sângelui care a curs în străbuni.
Prin minte i-a trecut ideea că un scriitor devine cu adevărat genial numai după experiența morții. Până atunci, toate poemele despre moarte pe care le scrisese erau rodul sărac al inteligenței lui. A deschis ochii și s-a uitat înspre grădină. Vegetația deasă crea mici volute ca un cearșaf care se întuneca, iar în încrețiturile lui adumbrea moartea. În poemele cu care bătrânul scriitor și-a cucerit gloria, moartea crea stupori ridicole, inexprimabile. Dinspre grădină a început să bată vântul sau poate numai o adiere a firii. Capul i-a căzut definitiv într-o parte. Murise.
O întâmplare simplă, veți zice, cu puține minciuni, dar doctorul care a venit să constate decesul, a spus că omul acesta murise de ceva groaznic, care venea dinspre grădină și care i-a schimonosit atât de tare fața, încât numai un demon o putea face, de parcă în caliciul mușcatei era înfipt un cuțit înspăimântător pe care bătrânul scriitor l-a privit fără cruțare.
Imaginați-vă că în acest fel s-ar fi petrecut moartea unia dintre cei mai mari poeți ai omenirii, George Bacovia, în ziua de 22 mai 1957, la București. Åži rememorați o strofă uluitoare scrisă de acesta prin anii ‘50, în comunismul sadic românesc:
„Å¢ăranul lucrează pe câmp
Muncitorul lucrează la strung
Cât despre ceea ce va fi
Deocamdată este sublim !”.
