În îndepărtatul an 1971, în mijlocul unei veri ploioase, un bolnav slăbit și firav a fost internat pentru o criză de hernie la Spitalul Sfântul Spiridon din Iași, într-o rezervă, 35 sau 36, care dădea cu fe-restrele spre facultatea de medicină. Mistuit de febra bolii, pacientul plângea de cele văzute cu o zi înainte la Voinești, atunci când încetase ploaia: copiii erau afară, se jucau în bălțile calde, iar într-o parte era căruciorul în care stătea învelită în ghips, cu oasele rupte, fiica lui, ca o păpușă din acelea de bâlci, cu ochii mari și frumoși, așteptându-și ca un înger moartea plăpâdă. (De altfel, după moartea ei bărbatul avea să rămână cu această obsesie, că fiica lui fusese o păpușă din acelea de bâlci pe care el o rătăcise prin locurile prin care l-a purtat viața).
În rezerva aceea cu număr indecis, 35 sau 36, au intrat pe rând un profesor doctor, o asistentă practicantă care a completat un formular, o femeie de serviciu și în cele din urmă, liniștită, înserarea. Rămas singur, bolnavul și-a împreunat mâinile pe abdomen, ascultând convulsiile îndepărtate ale orașului. Miresmele veștejite ale teilor intrau prin fereastra deschisă aducându-i aminte că la doi pași de aici Mihai Eminescu a fost bibliotecar și că, pe sub zidurile acestui spital, el trebuie să fi trecut adesea. Ar fi putut să fie bolnav și să fi stat și dumnealui în acest spital, poate într-o noapte ca aceasta, singur. O ușă trântită undeva în clădire i-a întrerupt șirul gândurilor.
A coborât din pat și s-a dus la fereastra cu gratii din fier, dată în lături. Aerul era cald. A văzut spărtura în zidul dinspre facultatea de medicină pe unde ieșeau studenții fără să-i vadă nimeni, apoi poarta Universității și colțul din stânga al edificiului unde fusese biblioteca, unde Mihai Eminescu a fost bibliotecar. Deodată realitatea și-a pierdut coerența și din tenebrele unui mister greu de deslușit însuși domnul Mihai Eminescu a apărut în toiul nopții. Pașii îi răsunau clar pe pavajul din piatră cubică. Purta un sacou subțire de in, avea umerii lați și în lumina lunii, cu mâinile lungi lăsate pe lângă corp, stătea într-o poziție caraghioasă, de parcă brațele i-ar fi atârnat până la genunchi. A făcut câțiva pași într-o parte, apoi în cealaltă parte, ezitând. S-a oprit în dreptul mănăstirii Golia și a privit la arborii întunecați care se revărsau peste ziduri. Atunci i s-a văzut fața. Avea mustață. Semăna cu fotografia realizată în anul 1885 în atelierul evreului Nestor Heck. Era răcoare. A trecut prin mica piață a orașului, pustie la ora aceea, s-a oprit în dreptul cuștilor cu porumbei și s-a sprijinit de o masă de parcă ar fi avut un moment de oboseală. Apoi, fără noimă, prin dreptul gardurilor joase, a urcat spre Bolta Rece, s-a încheiat la haină, a privit în sus și a scos un fel de icnet. Ușurătatea aceea a nopții trecea prin el la fel cum trebuie să fi trecut prin Iacob aburul fricii, spre dimineață, după plecarea îngerului. Teodor Rosetti îi oferise conacul său de la Solești, să șadă la țară. Nu avea o ocupație definitivă și de aceea ieșea noaptea din casă și bătea străzile pustii. Ar fi vrut să meargă la Rm. Sărat, la fratele său, ofițerul, dar nu avea bani. Putea să meargă la Botoșani ori să se oprească la amicul său, Creangă. Era indecis. Ceasuri întregi s-a lăsat în voia unei hoinăreli leneșe. Din când în când privea luna care stătea să cadă înspre Mărcuța. Stătea la Miron Pompiliu într-o casă cu o singură odaie, în mijlocul Iașiului și nu îi venea în niciun fel bine să se întoarcă la gazda lui. Pe lângă Biblioteca Centrală, prin dreptul casei lui Vasile Pogor, cu pridvorul de lemn năpădit de viță sălbatică și iederă, a urcat din nou spre Universitate. Aici a văzut spărtura în zidul dinspre facultatea de medicină pe unde ieșeau studenții fără să-i vadă nimeni, acolo unde colțul din stânga al edificiului dădea spre un loc viran și a intrat. La fel cum apăruse, silueta nocturnă a lui Mihai Eminescu s-a topit definitiv în misterul din care apăruse.
Bolnavul din rezerva 35 sau 36 care nu avea să uite niciodată pașii aceia fantomatici ai domnului Mihai Eminescu, era Corneliu Fotea.
