Așa cum v-am promis, în acest articol voi prezenta a doua parte a interviului cu adolescenta supremă. Deși am învelit totul într-un ambalaj senzaționalist, dacă mi se permite să mai inventez pe alocuri termeni noi, declarațiile ce urmează a fi dezvăluite sunt șocante prin normalitatea lor, prin lipsa lor de ostentație, prin naturalețea și firescul pe care nu te-ai fi așteptat deloc să le găsești în persoana unei adolescente cu pretenții de somitate în această lume bizară. În ciuda tentativelor evidente de a impresiona, adolescenta noastră și-a deschis sufletul, demonstrându-ne că această etapă din viața ei este una dintre cele mai fragile, cu neliniști aparent neîntemeiate și cu procese de conștiință pe care nu le-am intui în spatele vestimentației colorate și a limbajului pestriț.
Las dialogul să vorbească de la sine, căci aici se ascunde un adevăr surprinzător: adolescenții sunt filosofi!
– Cu toate că anterior v-am predat tuturor o lecție de mers adolescentin, nu vă luați după sfaturile mele! Mergeți cum doriți, pasul vostru se ghidează după un anumit ritm interior și să vă adaptați felul de a umbla după modă e o prostie! O prostie mare cât obeliscul din Piața Unirii!
– Tocmai contrazici demonstrația de stil de mai devreme?
– Da, pentru că am o pasiune nebună de a fi într-un continuu debate cu mine însămi. Sunt adolescentă supremă, mă strecor prin toate grupurile sociale, sunt populară, pricepută în ale mondenului, dar… ceva lipsește și sunt în căutarea acelui ceva.
– Hm, nu mă păcălești, acum joci pe o altă carte: personalitatea dublă, omul sensibil din spatele măștii invincibile. Sincer, trebuie să fii deschisă când dai un interviu, nu te încurca în hățișul de strategii de marke-ting, fii tu! Altfel provoci confuzie între cititori, deja cred că ai devenit în ochii lor o controversă, iar controversele mor repede.
– Dintr-un acces de franchețe am făcut asemenea afirmații! E super interesant să fii recunoscut de ceilalți adolescenți ca un etalon de modă, atitudine, dar totul se transformă într-un spațiu îngust. Lingușeli, grupulețe, superficialitate… mustește societatea asta măruntă de așa comportamente. A supraviețui cu brio acestor situații joase mă flatează, dar nu mă înalță, sunt adolescenta supremă a unei ferme de struți.
– Cum așa?
– Chiar așa… un struț suprem, ai putea spune mai corect.
– N-aș spune că vă învârtiți printr-un mediu așa nisipos, dar…
– Fără alte menajamente și cuvinte de ocazie, noi suntem ca struții, mari, grandioși, un spectacol al demnității și po-ziției, dar de fapt, nu putem zbura, nu ne putem separa de mediul nostru strâmt și când se ivește vreo furtună, cât de mică, chiar dintr-aceea metaforică, într-un pahar cu apă, ne băgăm repede capul în nisip, așteptând ca totul să treacă. Dar trecând totul, ne trecem și noi, devenind adulți care cresc cu frica și învață să o cultive mai departe. Nu mă simt mândră că sunt adolescentă supremă, deși uneori am avantaje care mă fac să roșesc. Atâta măgulire nu e pentru mine…
– Asta e ceea ce se numește o răsturnare de situație…
– Poate, pentru mine asta e ceea ce se numește sâmbăta în care mă dau filosof.
– Poate cafeaua e de vină… Brazilia, aromă sud-americană, ți-o fi transmis Ernest Sabato printr-o telepatie de dincolo de lumi toată această filosofie subită. Ai ceva latin în meditații, pasiune tristă, a melancoliei fără soluții, dar acea pasiune arzătoare de adevăr…
– Poate cartea asta de Llosa e de vină… și cărțile, niște intruși, se dau neajutorate, că nimeni nu mai citește, că dau faliment librăriile și tu, ca să-ți faci lobby, iei o carte și începi să faci ceea ce rareori se mai face azi, exact, citești… o pa-gină, două, trei, nouă, nouăzeci și nouă, la pagina o sută, te trezești în fața unui mare adevăr, ai ratat întâlnirea în parc, petrecerea din Extrem și șueta de la ora 6 … ți-ai distrus ima-ginea pentru o zi sau poate pentru o săptămână. În fața fatalității, continui să citești, asta e acum, măcar să duci ceva până la capăt. Termini cartea și deodată, viața apare altfel… oazele tale de confort, care te făceau să te simți atât de bine, de ziceai continuu către tine că ești fericită, că iubești, că ai prieteni, nu mai par atât de consistente… și rămâi așa, într-o stare mizeră, de niciun ceai de rozmarin nu te mai scoate din belea. Apoi, după câteva ore de privit în neant, ce faci? Mai citești o carte și încă una, încă una, până când te oprești o dată violent și spui, până aici! Înapoi în viața mea!
– Se pare că lectura e pentru tine un prilej nefast de adevăruri!
– Da, o corvoadă, o pacoste și nu mă miră repulsia adolescentului față de carte. O carte e o periculoasă oglindă, vezi tocmai ce tu nu ai. Cel mai periculos cititor pentru o carte este adolescentul, fragil, neajutorat și înfometat de independență cum e el, se sperie ușor totuși de apropierea unui obiect însuflețit, care arată lumea din cu totul alte perspective, nebănuite. Dintr-o dată, ești miop, orb, de toate, folosești două perechi de ochi nesincronizați: ochii tăi și ochii cărțuliei. Ce să mai înțelegi din viața asta? La naiba!
– Într-adevăr, ocupată fiind să critic lipsa de lectură în rândul adolescenților, nu am privit situația chiar așa, credeam că refuzul stă în ignoranță, nu într-o filosofie atât de complexă.
– Da, așa aș vrea să încheiem interviul, adolescenții sunt niște filosofi, filosofi care au umorul uneori de a exersa și postura de bufoni. De ce? Pentru că au curaj, nu au simțul ridicolului, adolescenții sunt cele mai sincere mărturii ale libertății.
Cu o asemenea declarație de final, nu îmi rămâne decât să strig cât mă ține vocea, în spi-rit de frondă:
VIVE L’ADOLESCENCE!
Cristina Stancu
Colegiul Național „Unirea”
