În aceste zile de început de vară am făcut o călătorie încântătoare prin Dobrogea. Am trecut Dunărea pe la Brăila, am luat vechiul drum al Măcinului până în pădurea de la Slava Rusă, apoi, printre colinele înflorite abundent, am urcat până la Celic Dere, Saon sau Cocoș. Satele sunt sărăcăcioase, iar oamenii sunt atât de blânzi de parcă Dumnezeu ar umbla, desculț, ca un sihastru, prin locurile acelea, zi de zi. Într-o seară am întins corturile subt zidurile cetății Enisala și am înnoptat cu gândul la călăreții traci pe care, cu puțină imaginație, i-am fi putut aștepta să treacă și să le auzim copitele cailor. În altă seară am stat în preajma micuțului sat Alba, în mirosul de bălegar al stânelor de oi, măgari, mărăcini și cimbrișor sălbatic, unde am fost la o cârciumă cu felinar și am vorbit cu oamenii de pe Valea Teilor până noaptea târziu. Apoi, la Celic Dere, am fost copleșiți de ospitalitatea și fervoarea spirituală a maicii starețe Casiana care ne-a găzduit într-o chilie înecată în vegetație, cu pridvor din lemn și păuni în curte.
Răsăritul de soare în Dobrogea este ceva unic. Ai impresia că lumina iese din pământ și, subt forma unor plante cățărătoare, urcă atât de sus, încât inflorescența acestora se pierde în norii alburii de pe linia orizontului. Odată cu răsăritul de soare, o lume nouă începe să se dezvolte și devine inteligibilă dincolo de ființa noastră. Aerul este plin de gâze. Apoi, pe măsură ce timpul trece, peisajul fizic se retrage permanent în sine și își găsește semnificația în lunga așteptare din miezul zilei.
Doar ceea ce ia ființă din sine, în mod constant, dar nu în mod repetitiv, este integral. Plinul acesta este alimentat continuu de resursele inepuizabile ale unui organ perfect temerar. O astfel de idee despre integritate o dezvoltă răsăriturile ample de soare în stepele din Dobrogea.
Metafora nu este doar rezultatul unei armonii irepetabile dintre poet și natură, în general, ci mai mult decât atât, aceasta întruchipează o cercetare unică prin care poetul îi dă materiei un sens superior, dincolo de orice cunoaștere omenească, evitând astfel o repetare fără sens.
Poezia nu vine de la poet, ea este mai degrabă o rădăcină a sufletului, în consecință inefabilă.Natura poetică doar își găsește locul zemos în carnea poetului, în sângele lui, pentru creștere. Ar fi atât de simplu să credem că poezia este doar lucrarea de geniu a poetului ! Erupția poeziei, la fel ca o febră, devastează trupul omului, dându-i ușurătate ființei, oferindu-i acesteia posibilitatea rară să treacă dincolo. De aceea poezia nu are doar forma insuficientă a literei. Ea are cuprinsul viu al cuvântului.
Peisajul poetic, de pildă, nu este doar un loc al minții. El transcede subconștientul nostru într-o lizieră suspendată în aer, dacă ar fi să păstrăm același exemplu, care ar face obiectul ultimului poem, pe care oamenii nu-l vor scrie niciodată, doar Dumnezeu.
Odată, așa cum se petrec lucrurile în acele întâmplări simple ale vieții, într-o călătorie neprevăzută în Dobrogea, eram în mijlocul unei stepe de la Ciucurova, cu ierburile încă verzi. Atunci am avut înțelegerea exactă că prin câmpia aceea mai fusesem, într-un inconștient cu care aveam raporturi intense și al cărui conținut imprevizibil îmi satura existența. Din acel inconștient se dezvolta câmpia aceea inundată de lumină, cu pulsații religioase, iar prin forța ei acaparatoare avea capacitatea vizionară a unei mandale, de parcă propria-mi existență era captivă în frumusețea ei vastă. Prin sentimentul acela de desăvârșire mă sincronizam cu ritmul calm al plantelor tocmai pentru că devenisem una cu carnea lor străbătută de efluvii răcoroase, supus unui proces misterios de alchimie. Orice explicație cauzală care să susțină autenticitatea acestei manifestări esoterice, era exclusă. Eram legat intim de câmpia aceea necunoscută până atunci, în afara oricărui raționament, iar amintirea ei îmi fu-sese dată pentru totdeauna ca o povară imensă a existenței.
Oare luminozitatea fragedă, spontană, a atâtor ierburi, refuzul lor de a fi exprimabile printr-o banală, penibilă alcătuire materială, nedemnă de înțelegerea lor primară, nu constituie un avertisment de o cruzime chinuitoare pentru noi, muritorii, că omenirea își poate pierde pentru totdeauna ultima amintire superbă a raiului ? Faceți să piară toate ierburile de pe pământ și veți vedea absurditatea existenței, lipsită de fecunditate, de acea luminozitate plină de înțelegere și împăcare, în care înțelesurile cuminți ale vieții omenești au fost însuflețite de modestia plantelor care urmează cu supunere totală destinul necruțător al anotimpurilor. Cum aș putea ilustra mai convingător frumusețea câmpiei dobrogene din ziua aceea decât cu recunoștința regelui Solomon, „Doamne, cât de minunat este numele Tău în tot pământul!” Care ar fi natura puternică a plantei și de unde provine miracolul invincibil prin care lujerii subțiri, fără corporalitate încă, au biruit întunericul ? Un răspuns care ne consolează cu puterea lui de seducție îl găsim în Metamorfoza… lui Goethe, în care misterul de nedezlegat al plantei este păstrat în calma viață a seminței ca un „model inițial.” Trebuie să existe undeva în univers, o poiană asemănătoare celei de la Ciucurova, care tremură între exploziile gazoase care se țin lanț, pe marginea vreunei găuri negre, împotrivindu-se plonjării în haosul întunecat.
