Mi-au spus să închid ochii pentru a nu risipi efectul surprizei.
-E un local minunat! Un loc perfect pentru o discuție ca între prieteni! O să-ți placă! Ai încredere!
Un instinct supărător de insistent îmi șoptea reversul. Fel de fel de scenarii îmi fulgerau mintea; atât de sumbre, atât de întunecate, încât orice regizor de filme horror s-ar fi simțit flatat să fie autorul acelor idei, marcante prin tensiunea și grotescul lor. În bezna impusă de prietenii mei zăream fel de fel de năluci, de la grote cu pretenții de restaurant, în care specialitatea casei era ciolanul de mamut până la turnuri futuriste, zgârie-nori cu regim de autoservire. Cum poate fi mutilată imaginația prin simplul exercițiu de a închide ochii! Oricâtă credibilitate ți-ar inspira cei dragi, atunci când vine vorba de stomac și distracție, deciziile care nu îți aparțin par străine, forțate. Egoism, teama intestinului de a digera atrocități culinare, capricii de moment, mofturi de pension… ceva mă împiedica să mă arunc în brațele voluptății de a descoperi un loc complet nou. Nu știu ce am fost într-o viață anterioară, dar cu siguranță am descoperit ce niciodată, nici printr-o stranie coincidență nu aș fi fost capabilă să întrupez: un alpinist! Ceea ce la ei se numește adrenalina inovației, la mine se cheamă teroarea lui altceva.
-Acum poți să deschizi ochii… Ta-`na-na! au declamat ei, urmărindu-mi cu o atenție încordată mimica. Nu-i așa că e mai frumos decât credeai?
Da, desigur! Dacă apelăm la comparațiile descurajante cu peșterile paleolitice, clădirile hiperînalte, intrândurile obscure, tunelurile subterane cu oameni-cârtiță pe post de ospătari, acest modest local, pe care grupul îl desemna cu lejeritate fabulos, întrecea toate așteptările. Un spațiu strâmt – o fantă liliputană – populată de trei mese, dintre care una se remarca prin dimensiuni mai generoase reprezenta Nirvana zilelor de vineri. Un fel de paradis secret al berii la pet și al țigărilor savurate pe îndelete în fața unei tăblițe de remi… Pereții erau sigur proiectați de un Dali românesc cu simțul economiei: decorul, fără mari pretenții, fără încărcături și podoabe inutile, se prezenta simplu, câteva linii abstracte, îmbinate, mixate, învârtite într-o horă amețitoare. Un talmeș-balmeș sărac, creat cu scopuri obscure de marketing: hipnoza excesului. În fața unor asemenea fresce, care fără voia pictorului, redau cu fidelitate interiorul anatomic al stomacului, întregul aparat digestiv se punea în mișcare prin mecanisme mai mult sau mai puțin cunoscute, direcționând către creier o comandă fermă: Mâncare și băutură…. cât încape pe gură!
– E prima dată când ieșim absolut toți, în formație completă și m-am gândit la o locație specială! spune Amalia, cu impresia unei mari realizări și cu satisfacția reușitei, întipărită pe buze.
Dau din cap și zâmbesc forțat… rotocoale de fum de la vecinul îmi inundă plămânii fără drept de apel. Ceva însă mă fascinează de-a dreptul: dansul, traiectoriile frânte ale orientalului fum. Degetele arcuite duc țigara spre gură și aud răsuflarea precipitată a celui din stânga mea – esența amăruie, înecăcioasă a tutunului s-a făcut comodă în trup și, fără grabă, cu o eleganță remarcabilă, se amestecă încet cu aerul, în fantastice game. Totul pare o arhitectură a nebuniei, deșirată până la nimicire. Cum poate o substanță vie, atât de distinsă, de rafinată să se amestece cu aerul simplu, comun? Cum poate fumul să se dedea neantului cu atâta ușurință? Misterul zace în ființa secretă a țigării: discreția distrugerii. Privirea se ațintește pe jocul și mișcarea fumătorului… ce sânge rece de ruletist, ce tărie în suflul militar al expirării. Un val de căldură mă învăluie subit și localul parcă devine din ce în ce mai prietenos. Conversațiile decurg ba lin, ba abrupt, potrivite cu incoerența subiectelor furtunoase:
– Ce culoare are fumul de țigară?
– Nu știu… asta e frumusețea! Niciodată nu reușești să îți dai seama: cenușiu, albastru, uneori cred că e incolor, e nuanța nimicului și a totului.
– Da… relativ, misterios!
– Å¢i-ar sta bine ca fumătoare, cu degetele astea lungi…
Mă închipui bătrână, cu degete galbene: o construcție fragilă a viciului. Oricât de artistic aș găsi obiceiul, ceva mă oprește din a-l practica, teama de o pierdere mută a frumuseții, a parfumului suav de ființă tânără, neobosită, sănătoasă. Gândurile astea se întrec între ele, apar și dispar, lăsându-mă într-o totală beznă.
– O bere vă rog! comandă Mona, cu șovăirea primei dăți.
– Åžtie bărbac’tu că bei? întreabă patronul cu o adâncă impresie asupra tabuurilor, referindu-se la iubitul ei (pe care din băiat l-a făcut bărbat, în spiritul măgulirii bonome), pentru care ea păstrase un scaun. Absența băiatului funcționa în mod paradoxal ca o prezență mult mai apăsătoare decât o promitea realitatea.
– Glumești? La noi e democrație… drepturi, libertăți, domnule! Azi o bere, mâine un martini, poimâine o tequila și…
– Åži apoi o comă alcoolică de toată frumusețea. Tinerii ăștia!
Servește berea cu sentimentul unei fatalități, între noi se adăpostesc priviri cu subînțeles: Adulții ăștia!
– Deci, Mona, ce s-a întâmplat după petrecerea de sâmbătă?
– Ce să se întâmple, m-a condus până acasă și s-a autoflatat. M-a întrebat dacă am citit Lolita și dacă am avut vreodată ideea să transform literatura în realitate.
– Subtile tehnici!
– Subtile și prostești… e cu un an mai mare și deja își dă aere de pensionar fatal!
– La o așa femme!
– Apoi, văzând că strâmb din nas, continuă Mona cu vehemență și cu indignarea amintirii…
– Frumoasa ta strâmbătură din nas… ați văzut vreodată cum îi luminează ochii când strâmbă din nas? Magnific! Tunete și fulgere!
– Apoi, a trecut la replici ușurele. S-a oprit în mijlocul drumului, m-a privit în ochi și cu un aer serios, m-a întrebat aparent foarte curios: Tatăl tău e terorist?
– Nu, de ce? Îmi intuiești o genă diabolică?
– Pentru că tu ești o bombă.
– Tunete și fulgere! Infamie! Ce ai făcut? Îți și văd zâmbetul sfidător. De la impresie 0 a coborât la -20, nu mai e cale de întoarcere.
– L-am întrebat simetric: Mama ta e un triunghi?
O privire nedumerită, o sprânceană ridicată în semn de revoltă anticipată.
– Pentru că tu ești un cap pătrat!
Prietenii râd copios. Acești adolescenți veseli au transformat un local modest în cel mai frumos colțișor de pe pământ. Nu toate lucrurile pot fi judecate direct, după criterii obiective, căci ajutate de amprenta unui om drag, parcă toate îți devin sfinte. Vorbe fără mult sens, dar ochiade și intrigi neîmpărtășite care dau adolescenței o savoare specială: nimicuri mici, emoții mari!
Cristina STANCU
Colegiul Național Unirea
