Într-un dialog pe care profesorul Adrian Botez îl are cu Aurel Pop (în Luceafărul românesc, revistă on-line de literatură și cultură), acesta are următoarea afirmație: „…în umilința (și trufia mea secretă…) știu că nu eu voi fi citit, peste decenii, ci cărțile, ideile, versurile mele… rămase fără vreun nume…atașat…Åži e bine, e teribil de bine, e însuși Binele, în stare pură ! Nu, nu trebuia deloc să poarte un nume, cum zicea Sorescu…”
Adrian Botez trăiește la Adjud, are 56 de ani de viață, este profesor de limba și literatura română la Colegiul Tehnic Gheorghe Balș din localitate și este un admirabil om de cultură (poezie, proză, eseu, critică, hermeneutică). Este discret și potrivit harului, este capabil de acea epifanie proprie marilor scriitori bisericești. Harul nu conduce la luptă, nu este o atitudine combativă, nu este o însușire războinică, nu are înțelesul de dicționar al eroismului. Harul este o revărsare de bunătate, o abundență de talent, împlinește un vis imposibil.
Cu mai mulți ani în urmă am lansat ideea unor conferințe (de joi, seara, mi-ar fi plăcut) susținute la Atheneul din Focșani de o serie de scriitori, istorici, pictori, muzicieni ș.a.m.d., care ar fi reușit, prin farmecul lor intelectual, să dea noblețe și aură culturală unui oraș lipsit de mediul universitar. Astfel, mă gândeam la Corneliu Fotea și Florin Paraschiv (în viață atunci), la Mircea Dinutz, Adrian Botez, Florinel Agafiței, Cezar Cherciu, Zaiț Marga-Doina, Petre Abeaboeru, Ioan Dumitru Denciu, Dumitru Săndulachi…Consider că simpatia pentru aceste conferințe (cu teme la alegerea invitaților, în grilă inedită), ar fi fost imensă. Bugetul pe care autoritățile locale l-ar fi pus la bătaie ar fi fost unul modest în comparație cu beneficiile unor adevărate regaluri de cultură. Imaginați-vă serile acelea (de joi) când tinerii, la plecare, strângând subt brațe cărți, s-ar fi împrăștiat pe străzile orașului vorbind despre Eminescu, Ion Barbu, părintele Nicolae Steinhardt sau Ion Diaconu, și să se întâmple să ningă, ori să fie primăvară, și să aștepte cu nerăbdare joia următoare. Fiecare participant la aceste conferințe le-ar fi multiplicat după aceea cu pasiune în familie, între prieteni, la școală. S-ar fi născut un orizont cultural care ar fi atras atenția, care s-ar fi mărit în permanență, care ar fi pătruns în mediile sociale din oraș.
Îmi amintesc cu oarecare nostalgie de scriitorul Corneliu Fotea care, în ultimii ani din viață, avusese ideea și conducea la Atheneul din Focșani un cenaclu literar (fără nume) de o ținută estetică deosebită, care promova literatura română veche. Fiecare participant era pus la curent cu o săptămână înainte (chiar și mai mult) cu tema ședinței care va urma. Scopul principal al dezbaterilor era identificarea nestematelor culturale, pe de o parte și potențialul intelectual, pe de altă parte, în operele analizate. Spre deliciul auditorului, se făceau lecturi din clasici cu fragmente alese de participanți. Moartea lui CF a curmat un proiect veritabil de cultură care nu poate fi substituit de nimic astăzi.
Din considerație (și) pentru interviul profesorului Adrian Botez pe care l-am menționat la începutul acestui text, mi se pare portivit să închei articolul cu o altă afirmație a acestuia:”În poemul Prostie vreau să sugerez că actualitatea isotrică este, din ce în ce mai mult, lipsită de rosturi esențiale.
Deci, prost este și Don Quijote, prost este, în viziunea contemporană, orice idealist…Prostia despre care vorbesc eu este tocmai inocența sacră, pe care am pierdut-o cu toții, într-o măsură mai mare sau mai mică… „
