Mâinile unsuroase ale doctorului au coborât pe abdomen ei alb, apoi, cu mișcări încete de parcă erau făcute din plăcere, s-au lăsat între încheieturile picioarelor. Femeia și-a dat capul într-o parte și a simțit lichidul fierbinte al lacri-milor scurgându-i-se prin colțurile ochilor, prin adânciturile obrajilor, pe urmă atingându-i buzele cu sărătura lui, umezindu-i ușor bărbia și pânza albă peste care stătea lungită. Åži-a adus aminte cum au amenințat-o cu pușcăria dacă nu se prezintă perio-dic la doctor și acum, toate vizitele acelea brutale ale milițianului i se păreau foarte îndepărtate. Lumina vâscoasă estompa ferestrele și dincolo de acestea toată lumea știută se surpase definitiv. Mâinile doctorului îi lăsau pe pielea albă dâre unsuroase de parcă semănau cu dârele lungi pe care le făceau melcii pe frunzele de ștevie din gră-dina de pe malul Milcovului, după ploaie.
Ne vedem peste o lună, l-a auzit pe doctor, dar cred că știi asta ! Acum ridică-te 1 Du-te !
Ziua era atât de umedă de parcă ar fi aparținut apei. Ploua pe strada Martirilor Deportați, cu frunze și lapoviță la un loc. Femeia a ocolit colțul unei clădiri cu afișele cinematografului, rupte de vânt, a trcut pavajul de granit și a intrat într-un imobil cenușiu.
În următoarele zile mi-lițianul a căutat-o la fabrică și i-a cerut confirmarea de la doctor. Trbuie să-ți fi dat ceva, i-a spus. Femeia a scos o hârtie îndoită și i-a întins-o. Rămâne la mine, i-a spus acesta și a pus-o cu grijă într-o mapă. A plecat fără să spună nimic. Motivele fricii țineau de invizibilitatea regimului și ceea ce a devenit paradoxal după iarna anului 1989, când revoluționarii i-au condamnat pe comuniști, femeia nu și-a putut reprima pentru torționarii ei acea compasiune care a cuprins-o pentru Bestia omorâtă de Frumoasă.
Venea de la fabrică, intra în apartamentul gol, își făcea o cafea în ibricul din tablă roșie și așa stătea ore în șir în bucătăria îngustă de parcă aștepta întunericul și acesta, ca un amant prețios, lăsându-se îndelung așteptat, intra dintr-o dată în mica încăpere, acaparator, inepuizabil, dându-i femeii sentimentul acela naiv de intimitate. Întodeauna,spre apusul soarelui, o dâră de lumină îi cădea pe genunchi, apoi lungindu-se, aceasta se pierdea în perfecțiunea neverosimilă a liniilor întunecate ce se uneau în încheietura picioarelor. Lumina aceea semăna cu sexul lui Ovidiu. Atunci i s-a întâmplat să rememoreze ultima noapte petrecută cu Ovidiu la Vama Veche. Stăteau într-o colibă de stuf închiriată. Nu știa cum să-i spună că rămăsese însărcinată. Marea era răvășită de vânt și ei erau excedați de vu-ietul ei pelagic. Vorbeau ca niște oameni fără chef de probleme despre Raskolnikov, Vinogradov, la întâmplare. Maria stătea întinsă pe jos, goală, fără chiloți, căutând cu elanul vârstei acele deșertăciuni premeditate. Avea sentimentul că în viciile ei, tocmai pentru faptul că erau condamnate de regim, se găseau virtuțile pe care i le respectau cei care o cunoșteau. A deschis gura să-i spună tragicul ei secret. Bărbatul a întrerupt-o, îndemnând-o să asculte marea. Dincolo de țărm România stătea cu luminile stinse. A început ploaia. Fulgera în Dobrogea. Tră-iască ploile, l-a auzit pe Ovidiu, să crească noroaiele patriei ! Uneori mai crede că în gestul acela nebunesc, când bărbatul și-a ridicat mâna de parcă ar fi vrut să se înțeleagă o renunțare, se găsește semnificația despărțirii lor definitive. De parcă nu a vrut să știe de sarcina ei s-a lăsa pierdut într-un idealism protector., în care devenea stăpânul discreționar peste un infern de noroaie. I-a spus că plecă. Bărbatul nu i-a răspuns. A doua zi Ovi-diu nu a condus-o la gară, a rămas mirat în fața recepției unde a plătit chiria pentru coliba din stuf. Atunci când trenul s-a pus în mișacare, deasupra clădirilor marea flutura splendidă, iar în capitelurile stâlpilor de pe perin rămăseseră agățate cât se poate de firesc lanurile ei de alge ca un argument imanent că ea fusese acolo. Își lua adio de la buruienile care se zbăteau în toate părțile în aer și atunci când trenul a ieșit pe câmpuri și a prins viteză, nu a mai avut decît un singur gînd, să ajungă cât mai departe de locurile acelea. Într-o relaționare de imagini trecute căuta cu fervoare să reconstituie în imagini geometrizante ultimile gesturi, ultimile cuvinte pe care i le-a spus Ovidiu și nu găsea decât crâmpeie vagi la care numai acum le găsea înțelesul deplin.
Milițianul o vizita perio-dic, îi cerea mica hârtie de la doctor și o lăsa în pace. Odată s-a trezit că acesta o întreabă de sarcină. Trebuie să știm cine-i tatăl, a început acesta, I-a întins o coală de hârtie pentru declarație. S-au așezat la masa din bucătărie. S-a scuzat. Chiar trebuie? a căutat să se împotrivească. Trebuie, cei de la moravuri insistă… Omul părea stânjenit. S-a gândit la Ovidiu, apoi a renunțat la acest gând. Tăcere. Se auzeau bătăile ceasului. Ezita să scrie. Bărbatul din fața ei o privea fără reținere. Probabil că și aceasta făcea parte din anchetă. Åži-a adus aminte de o petrecere într-un apartament, invitată de o prietenă care studia muzica, la care a venit o cunoștință de la partid. Toți i-au dat atenție.
Vă rog, dacă-mi dați voie, am să cânt pentru dumneavoastră, i s-a adresat gazda.
Studenta la muzică a început să cânte. Executa cu desăvârșire ceea ce toți ceilalți nu erau obișnuiți să facă: idealiza lumea. Era un cântec despre o femeie nefericită. Lumea nu mai era hidoasă. O firavă poveste țărănească era de-ajuns ca toți să cadă pe gânduri, răpuși de reverie și iubiri neconsumate. Un amor ingenuu era adus în fața lor cu puțină băutură. Cântecul trecea de la unul la altul, amăgindu-I cu iubirea aceea adormită ori poate uitată în vreun lan rânced de porumb.
Gata, m-am plictisit, a strigat oaspetele. Oroarea pe care o stârnea un banal cântec de iubire devenea insuportabilă.
Studenta la muzică a renunțat. Cântecul țărănesc s-a frânt și, pierzându-și inefabila lui poveste, nu a mai avut puterea să se ridice de pe linoleum. Au devenit cu toții patetici, jinduind după o lume neverosimilă care locuia într-un cântec banal, aruncat și împrăștiat pe podele ca un gunoi.
Maria a privit pe fereastră. Peisajul era neclintit, ca și cum patria prețuia luxul timpului acela încet, ce nu se mai sfârșea niciodată, care se depunea în straturi-straturi în existența oamenilor, ca o clisă uscată.
Mâinile doctorului îi pipăiau copilul nenăscut, iar acestă atingere o făcea pe femeie să se teamă. Rănile fierbinți ale pruncului se vindecau chinuitor în carnea ei după zile îndelungi de febră. Nu avea nicio posibilitate de apărare. S-a uitat înspre instrumentele de chirurgie așezate pe masă. O lumină imprudentă ca un copil părea că s-a rănit în tăișul unei lame. Afară ningea. Ar fi vrut să fie dincolo de gardurile spitalului, să fi ieșit cumva printr-o spărtură în câmp și să se elibereze. Ierburile înghețate îi dezvăluiau biografia legată strâns de locurile estice alei existenței, în imensa tragedie a comunismului. Numai în acest fel înțelegea cum îmbrăcămintea își pierdea sensul de acoperământ al trupului și libertatea însăși devenea înțelesul acesteia.
Într-o încăpere îndepărtată s-a auzit un telefon, cineva a răspuns, apoi s-a auzit o ușă trântită și s-a făcut din nou liniște. Mica rezervă de spital era așezată la un etaj superior așa încât, femeia, privind pe fereastră, nu avea posibilitatea să vadă decât cerul greu de ninsoare. Durerea era atât de mare încât avea senzația că din abdomenul ei era smuls un arbore și rădăcinile acestuia erau înfipte adânc în ea. Carnea ei fragedă plesnea la fiecare trăsătură, iar sângele fierbinte se aduna subt ea din toate părțile.
Deodată nu a mai simțit durerea. Prin rana pe care i-o făcuseră medicii ninsoarea îi cădea direct în trup, dezvăluindu-i postum misterul morții. Ninsoarea aceea abundentă semăna izbitor cu straturile de alge marine de la Vama Veche. În sfârșit, trupul ei își găsise leacul potrivit. Această dezvăluire naivă care s-a născut în ea din nevoia de magie, o unea pentru totdeauna cu locul acela îngust de pe țărmul mării în care, pentru câteva zile, a avut parte de iubirea caeea ferti-lizatoare pe care trebuie să o fi avut Ruth moabita în câmpiile Israelului.
Pruncul a murit la câteva ore de la naștere. I-au făcut autopsia și l-au tăiat în toate părțile. După ce doctorii au terminat cruda lor îndeletnicire, asistenții au umplut micul trup cu ghemotoace de câlți ca pe jucărie stricată și l-au cusut cu sfoară.
Vino să-l iei, a anunțat-o un asistent.
Femeia i-a răspuns că renunță, știți, nici măcar nu l-am văzut, mai bine îl las…
Cum, doamnă, i-a răspuns asistentul ridicând vocea la ea, noi l-am cusut în zadar, ne-am chinuit atâta degeaba?
Uneori Maria se gândește că pruncul ei a rămas în încăperea aceea insalubră de la subsolul spitalului, cu pardoseala crăpată de ciment, așteptând-o să-l ia chiar dincolo de moarte. Măcar să-i trimită niște haine călduroase, cred c-a nins, s-a făcut frig, se trezea vorbind uneori fără noimă.
