Arnica face parte din flora spontană a Europei, Asiei și Americii de Nord și a fost cunoscută din cele mai vechi timpuri pentru capacitatea de tămăduire a rănilor. Așa cum însăși denumirea științifică arată, Arnica montană preferă fânețele și pajiștile situate la altitudini ridicate (la peste 1000 m) fiind mare iubitoare de umiditate și lumină. Florile mari, de culoare galbenă, pot fi întâlnite din iunie până în luna august și constituie cea mai întrebuințată parte a plantei. Recoltarea trebuie să se realizeze dimineața, după ce s-a ridicat roua, numai atunci când florile au atins vârstă maturității. Studiile biochimice întocmite până în prezent au scos la iveală faptul că mai mult de jumătate din cele peste 70 de substanțe pe care le conține sunt biologic active.
Arnica are un conținut mai mult sau mai puțin bogat în uleiuri volatile, în funcție de condițiile climatice și pedologice. De asemenea, arnica conține: alcooli triterpenici, arnisterină, feradiol, carotinoide, pigmenți galbeni, acid cafeic, acid fumaric, etc. În trecut, arnica a constituit un remediu eficient în stimularea mucoasei stomacului, circulației sangvine și în tratarea bolilor care afectează laringele. Ea se folosește astăzi depotrivă în uz intern și extern, pentru entorse, întinderi musculare, luxații, răni care se vindecă greu, cicatrici etc.
Substanțele biologic active din plantă au acțiune hipotensivă, antiinflamatoare și antisclerotică, motiv pentru care florile se recomandă pentru obținerea de infuzii sau a tincturii. Preparatele obținute din această minunată plantă au acțiune antiinflamatoare și antiseptică. Se folosesc florile pentru prepararea infuziei (2 linguri/cană, infuzare timp de 15-20 minute) sau a tincturii care se folosește ca atare, respectiv, diluată în apă fiartă și răcită, pentru umectarea pansamentelor sterile care se aplică pe ochii infectați (urcior, conjunctivită, etc). Planta nu este recomandată femeilor gravide și copiilor de până la 3 ani fiindcă prezintă un oarecare grad de toxicitate.
